Somn lin

Am zile în care oboseala și dezamăgirea îmi transformă gândurile într-o gelatină tremurândă, amorfă și nici măcar coloră. Stau și mă privesc într-o oglindă a minții, una îngăduitoare, dar chiar și aceasta nu mai poate să mai ascundă ridurile de... "expresie a dezamăgirii". Și atunci somnul vine lin, ca o izbăvire a unei suferințe absolut inutilă. Oare numai eu visez încă din copilărie căderi în gol, interminabile, ca și cum s-ar desface pământul doar pentru ele?

Crește în mine cu fiecare zi o dorință aproape meschină.

Axioma peștișorului de aur

Se întâmplă să ai convingerea că oamenii pe care îi prețuiești nu pot să te dezamăgească niciodată. Buna lor intenție este un enunț axiomatic tocmai datorită faptului că jumătate din relația pe care o crezi biunivocă este la tine, concretă, neatinsă de nicio urmă de îndoială.

Se întâmplă totuși, uneori, ajuns față în față cu peștișorul de aur să ai revelația greșelii în care ai crezut atunci când ai găsit de cuviință să accepți că axioma ar merita un statul atât de special, să-i dai credit necondiționat fără ca să facă dovada că îl justifică. Se întâmplă, și atunci, tot ceea ce ai clădit în tot acest timp se clatină din temelii, asemeni unui castel măcinat de izvoare în chiar temelia sa.
Și tot atunci se întâmplă ca tu, conștient de consecințele iminentei tale prăbușirii, să refuzi să-i mai aștepți îndeplinirea dorințelor și să alegi a-ți îndeplini singur, meschin dar garantat, dorința răzbunării fără limite.
.

Filozofia prăbuşirilor controlate

Mi se întâmplă tot mai des să am dezamăgiri, unele de-a dreptul usturătoare, ca un sfredel malign. La fel ca un cancer generalizat mi se culcuşesc prin toate cotloanele trupului, mutând durerile în mod atât de haotic încât nici măcar suferinţa nu mai este o certitudine. Aproape că începe să semene mai mult cu un coşmar prelungit, dureros.

Mă străduiesc cu toată puterea să fiu indiferent, mă mint că nu este cangrenă, dar în final, poate chiar în cea din urmă secundă, cea care poate să facă diferenţa dintre moarte şi viaţă, chiar atunci, iau decizia unei amputări. Nu îmi permit demnitatea pentru ca mai am atât de multe de făcut!

Strigarea deznădejdii nu este decât o etapă care să potenţeze viitoarea bucurie, cea adevărată!

Doamne, oare am să pot să-mi strig şi atunci... fericirea?

Ultimul voiaj pe Dunare al vasului "Dezamagirea"

In ultimele doua zile am purtat un dialog civilizat cu posesoarea unui blog pe care am descoperit multe lucruri care mi-au placut. Unele, foarte mult!

Dintre toate, insa, o fotografie m-a facut sa ma opresc la ea, minute in sir. Regaseam in ea multe emotii simple traite "pe malul stang al Dumarii albastre". Privind la ea am reusit sa trec prin mai multe momente din trecutul meu, asemeni unui avion de spionaj suvoland arii extinse. Am simtit cum imaginea cu pricina reusea sa imi comprime amintirile, reducandu-le doar la acelea.
Oare ce am vazut eu in ea? Ce intrezaream eu in spatele acelei imagini? Imi este greu sa spun!
Ceea ce m-a obligat ulterior sa-i dau si un nume a fost simplul fapt ca, dorindu-mi sa o aduc intr-o "cursa imaginara" si pe blogul nostru, am cerut acceptul "ochiului" care a surprins-o. Discutia purtata m-a facut sa ma simt cersetor. Acesta este motivul pentru care, desi am sa o postez si am sa precizez si sursa, nu am sa o mai arat asa cum am vazut-o prima data. Nu! Am sa o arat asa cum s-a preschimbat in numai doua zile.
Copilul meu o sa astepte, pivind pe geam, alt vapor, pe Dunare, la Galati (alaturi de verisoara lui, "Sirena Catalina").