De ce nu îmi găsesc pe cineva

Pe vremea în care librăriile mai aveau muşterii, utilitatea lor nefiind pusă la îndoială, îmi plăcea să caut pe coperţile cărţilor nume complet noi, să am senzaţia că le acord autorilor o şansă de a se face cunoscuţi, că le răsplătesc efortul lor depus în drumul către celebritate. Aşa l-am cunoscut eu pe Cărtărescu, cel care m-a incitat, uimit, extaziat, plictisit, şi în final... dezamagit.

Zilele trecute am primit un mail de la o prietenă virtuală, un om care a ştiut să-mi întindă o mână atunci când am avut nevoie fără să îmi ceară nimic în schimb, fără să îmi sugereze măcar că ar putea aştepta asta. Îmi scrie că a scos o carte, simplu, fără niciun “artizanat verbal”.

Am spus asta de mai multe ori, de când mă ştiu am fost impresionat de momentul în care un om reuşeşte să îşi pună gândurile între două coperţi şi lansează această adevărată corabie a fantasmelor în largul largului, acolo unde doar hazardul este stăpân. Recunosc, titlul m-a incitat, iar explicaţia m-a năucit.

Mă înclin în faţa acestei reuşite a Alinei Grozea, căpitanul de cursă lungă al mai multor proiecte dintre talazurile blogosferei, cu speranţa de a ne cunoaşte, într-o bună zi.

Libraria care a murit

Cine poate sa stie unde duce drumul? Cine poate sa stie daca este lung sau scurt, lat sau ingust, lin sau anevoios.

In urma cu mai mult de douazeci si cinci de ani, obisnuiam ca in pauza mare sa fug la “libraria din Tiglina” si sa frunzaresc dintre carti. Acolo l-am cunoscut pe un oarecare Cartarescu si i-am cumparat o carte. Tot acolo am mai cunoscut si alte personaje care m-au convins sa sacrific din banii pe care ii pastram pentru tigari. Multi dintre ei s-au pierdut pe drumul despre care am pomenit la inceput. Nici ei nu au stiut nimic despre el si au platit pretul acestei “ignorante”.
Pentru ca stateam doar trei zile in Galati, am fost mereu pe fuga, fara timp pentru aproape nimic. Vizite dupa vizite. Asa ca trebuia sa trecem de cateva ori pe zi pe la florarie. Si am ales-o pe cea din Tiglina I. Asa se face ca, la un moment dat am parcat in fata cinematografului si, in ciuda faptului ca ma grabeam, am luat-o in sens invers, cu copilul de mana, vrand sa revad locul in care mergeam atat de des: Libraria Tiglina. Chiar daca nu ar fi inteles, mi-ar fi placut sa-i arat copilului un loc drag mie.

Libraria tihnita nu mai exista. Si pentru ea, drumul s-a incheiat dramatic, intr-o fundatura. In locul ei s-a instalat o sala de jocuri si pariuri prin care se perinda indivizi adaptati vremurilor dar si nefericiti cazuti in patima dorintelor de imbogatire peste noapte. Spatiul este acelasi. Diferenta este ca acum sunt mult mai multi cei care ii trec pragul, cu mult mai mare regularitate.

Am simtit un gust amar si m-am intors, cu copilul de mana, spre florarie. Ce sa mai faci cu cartile daca si Cartarescu a ajuns sa publice doar pentru bani. Pentru bani si, poate, pentru presedintele Basescu, asa, ca sa nu mai stea cu anii sa citeasca “Levantul”.

Aceasta intamplare s-a petrecut in data de 23 aprilie 2010, ziua in care toata lumea se dadea de ceasul mortii pentru “ziua internationala a cartii”. Nu-i asa ca este cam patetica relatarea? In fond, ce pretentii poate sa aiba o biata librarie de cartier?

Singura parte buna a acestei povesti este aceea ca, pentru mine, ea a murit in aceeasi zi cu William Shakespeare şi Miguel de Cervantes, insa in alt an.
.