Zi de sarbatoare pentru strabunica

O vedem rar, prea rar fata de cat ar merita, fata de ceea ce ii datoram. Strabunica noastra, impartita mereu intre bucuria de a ne revedea si tristetea unei noi despartiri. Fara sa o spuna nimeni, spaima ca aceasta ar putea fi chiar ultima sta la masa cu noi, asteptand momentul in care sa devina realitate concreta.
La fiecare revedere se petrece acelasi lucruri, bucuria si intristarea amestecandu-se, contopindu-se in momente de viata apasatoare, insa dureros de dragi. Chiar si asa, intalnirile acestea par sa fie cu adevarat un balsam pentru suferintele stiute, poate chiar si pentru cele nestiute. Pret de cateva minute rabufneste mandria apartenentei la un neam de oameni gospodari, deprinsi a fi fruntea satului. Atunci, trecand peste toate durerile, lacrimeaza de bucurie doar pentru ca ne vede, pentru ca simte ca-i merge neamul mai departe. Numele este important, iar ea simte ca l-a dat pe maini bune.

Location: Galati

Fard risipit prin lume

Astăzi, pe stradă, am întâlnit o tânără care semăna izbitor de bine cu o alta, pe care o ştiam de pe vremea în care îmi făceam veacul în LMK-ul din Galaţi. Ceea ce m-a izbit a fost tocmai seninătatea pe care o avea pe chipul nefardat, frumuseţea care răzbătea prin toţi porii pielii. Cu siguranţă mergea la şcoală. Nu îi păsa nici de gerul pătrunzător, nici de ora destul de târzie. Din toată atitudinea ei se vedea că are toată viaţa înainte şi că orice putea fi corectat, reluat şi îmbunătăţit.
Am trecut fără să-mi ştie gândul, fără să-i pot spune că tânăra pe care o ştiam eu s-a stins anul trecut, departe de casă, departe de ţara, departe de aproape tot ceea ce îşi dorise pe vremea în care avea obrazul nefardat.
Între timp, a căzut încă o mască.

..........

Libraria care a murit

Cine poate sa stie unde duce drumul? Cine poate sa stie daca este lung sau scurt, lat sau ingust, lin sau anevoios.

In urma cu mai mult de douazeci si cinci de ani, obisnuiam ca in pauza mare sa fug la “libraria din Tiglina” si sa frunzaresc dintre carti. Acolo l-am cunoscut pe un oarecare Cartarescu si i-am cumparat o carte. Tot acolo am mai cunoscut si alte personaje care m-au convins sa sacrific din banii pe care ii pastram pentru tigari. Multi dintre ei s-au pierdut pe drumul despre care am pomenit la inceput. Nici ei nu au stiut nimic despre el si au platit pretul acestei “ignorante”.
Pentru ca stateam doar trei zile in Galati, am fost mereu pe fuga, fara timp pentru aproape nimic. Vizite dupa vizite. Asa ca trebuia sa trecem de cateva ori pe zi pe la florarie. Si am ales-o pe cea din Tiglina I. Asa se face ca, la un moment dat am parcat in fata cinematografului si, in ciuda faptului ca ma grabeam, am luat-o in sens invers, cu copilul de mana, vrand sa revad locul in care mergeam atat de des: Libraria Tiglina. Chiar daca nu ar fi inteles, mi-ar fi placut sa-i arat copilului un loc drag mie.

Libraria tihnita nu mai exista. Si pentru ea, drumul s-a incheiat dramatic, intr-o fundatura. In locul ei s-a instalat o sala de jocuri si pariuri prin care se perinda indivizi adaptati vremurilor dar si nefericiti cazuti in patima dorintelor de imbogatire peste noapte. Spatiul este acelasi. Diferenta este ca acum sunt mult mai multi cei care ii trec pragul, cu mult mai mare regularitate.

Am simtit un gust amar si m-am intors, cu copilul de mana, spre florarie. Ce sa mai faci cu cartile daca si Cartarescu a ajuns sa publice doar pentru bani. Pentru bani si, poate, pentru presedintele Basescu, asa, ca sa nu mai stea cu anii sa citeasca “Levantul”.

Aceasta intamplare s-a petrecut in data de 23 aprilie 2010, ziua in care toata lumea se dadea de ceasul mortii pentru “ziua internationala a cartii”. Nu-i asa ca este cam patetica relatarea? In fond, ce pretentii poate sa aiba o biata librarie de cartier?

Singura parte buna a acestei povesti este aceea ca, pentru mine, ea a murit in aceeasi zi cu William Shakespeare şi Miguel de Cervantes, insa in alt an.
.