Bucurie de un leu

Pentru noi a fost prilej sa ne amintim o intamplare din aceasta vara, petrecuta in parcarea unui supermarket de la noi din cartier. Expresia fetelor spune totul.
Cativa copii se imbulzeau pe cateva sticle cu suc si o punga de snacks-uri.
Cata bucurie poate sa aduca un singur leu, fara ca prin preajma sa existe macar un “factor decizional”.

News alert

Lucian Bute este un om care a reusit sa fie profet, la fel ca intr-o poveste biblica, doar dupa ce a plecat din tara sa.

Tara care nu a gasit banii cu care sa cumpere drepturile de transmisie tv ale meciului in care s-a incoronat, inca o data. El a invins si fara incurajarile concetatenilor sai.

Sa nu asteptam si alti campioni, pentru ca daca la varsta frageda nu este sadita emotia luptei pentru performanta, daca nu le dam copiilor emotia asteptarii finalului acestor inclestari sportive, ei vor creste fara sa creada ca totul este posibil. Nu vor avea convingerea ca oamenii din televizor sunt "din carne si oase", ca pot fi depasiti in performante.

Toti romanii ar trebui sa vada localitatea Pechea, locul din care a evadat Lucian Bute, ca sa inteleaga cu adevarat cat de valoroasa este performanta sa.

Rosiile tatalui meu

Cu patru ani in urma culegeam ultimele rosii din curtea tatalui meu. Rosii adevarate, care aveau chiar si gust. Am cules multe, mai multe decat mi-ar fi fost de trebuinta. Plecam spre casa, la o distanta de peste patru sute de kilometri si nu stiam ca erau ultimele rosii pe care le culegeam impreuna.

Aduc si acum, de fiecare data cand merg la Idrifaia noastra, rosii adevarate. Minunate! Fabuloase prin uratenia lor, uratenie insotita de un gust de copilarie si de pamant.
De fiecare data cand tin in mana o astfel de rosie, adevarata, imi amintesc de gradina minuscula din mijlocul orasului Galati, dintr-un colt de curte. O tai si o savurez cu o imensa placere. Sunt rosiile tatalui meu, reincarnate.

Imi doresc sa transmit si copilului meu un astfel de sentiment, curat si foarte pamantean.
Si acum mai simt gustul rosiilor tatalui meu.

Poveste despre oboseala sictirita

Sant dintre cei care regreta deruta evidenta din lumea filmului romanesc. Imi este, realmente, ciuda pentru esuarea lamentabila in care se zbate. Poate ca unele dintre intamplarile recente ma pot contrazice, insa, am sa spun ca sunt doar "intamplari". Fata de efervescenta reala de inainte de '89, ceea ce se poate vedea acum este atat de putin, incat, fara sa fiu malitios, dispare precum o imagine, altfel palpabil de clara, in spatele aburului condensat pe o oglinda. Devine un simplu eveniment translucid, intunecat de mediocritatea inconjuratoare.
Ani la rand am mers la "Festivalul de film de la Costinesti". Filme pe paine! Conferinte de presa. Taifasuri afectate. Povesti reale. Actori pe care puteai sa pui mana. Lipsa totala de vedete gomflate de propriile gaze inerte.
Oare si la asta s-a gandit Nichita atunci cand a intrebat: "unde sunteti, voi cei care nu mai sunteti?"

Iata o mostra de secventa pe care as recomanda-o in curicula particulara a fiecarui invatacel, cat mai devreme cu putinta, binenteles, cand poate sa o si inteleaga.
Iata o frantura dintr-un film al acelor vremuri:

Nu uitati sa dati o pauza MixPod-ului. Chiar merita sa incercati sa va raspundeti daca "Mitica nu este si numele vostru", daca aveti pe cine sa trimiteti in locul vostru. Simt ca am sa mai intorc la acest subiect! Rare sunt filmele care au reusit sa adune atat de multe valori, din toate punctele de vedere (Concurs, Dan Pita, 1982)