Tata si mielomul multiplu

Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.

Până când altzheimer-ul ne va despărți

Discutam linistiti despre fel de fel de lucruri in timp ce masina rula pe drumul de intoarcere de la primul meci de fotbal pe iarba adevarata al copiilor nostri. La un moment dat, in timp ce ne apropiam de aeroport, l-am auzit pe interlocutorul meu oftand parca din chiar strafundul sufletului, in timp ce privea cu ochii umezi in departare, spre stanga. Dupa cateva momente, probabil mi-a observat mirarea, mi-a spus ca tatal sau se afla acolo, internat intr-un sanatoriu, atins de o boala necrutatoare, altzheimer. Povestea lui scurta m-a cutremurat, tocmai pentru ca suferinta din spatele vorbelor era mai mult decat evidenta, suferinta data mai ales de frustrarea neputintei de a isi ajuta tatal. Totul se petrecuse intr-un singur an.
Da, m-am curemurat la gandul ca se poate intampla sa-i ranesti pe cei care te pretuiesc doar pentru ca boala ta nu le mai lasa nicio sansa de a se mai apropia de tine. Amintirile raman doar ale lor, in timp ce tie nu iti mai spun nimic.
Am suferit pentru un necunoscut, dar mai ales mi-a ramas in minte imaginea copilului care si-ar fi dorit sa isi aduca tatal inapoi, in lumea care pare sa nu-i mai apartina.
Acum, chiar cand scriu, ma chinuieste gandul ca mi s-ar putea intampla si mie, iar asta imi provoaca o mare suferinta. Nu pentru mine, ci mai ales pentru neputinta si regretele fiului meu.
Daca am sti ce ne asteapta....

"Pot sa-mi iau locul langa tine, pe stea"

Nu stiu cu ce a gresit copilul acesta pentru ca insingurarea sa i se insinueze, din aproape in aproape, pana in cele mai ascunse dintre cotloanele sufletului, sa nu aiba parte decat arar de camarazi onesti, dintre cei care stiu sa iti ramana alaturi si atunci cand infrangerea nu mai poate fi evitata.
Odata, demult, credea sincer ca poti sa iti urmezi calea cu demnitate, ca poti sa ai incredere in oamenii cu care te insotesti pe drumurile comune, sa te bucuri si sa suferi alaturi de ei, sa nu te salbaticesti, sa fii pretuit pentru ca esti om.
Unde sa-l caut pe copilul acesta, sa-l mangai pe crestet si sa incerc sa-l determin sa deschida ochii mari, netematori. Nu l-as indemna sa incerce sa schimbe ceva. Oricum, lucrurile cele mai de pret nu l-ar putea salva, iar frustrarea ar fi cu mult mai mare.
L-as mangaia pe crestet si atat! Apoi as astepta sa imi iau locul alaturi, pe stea...