A trecut o saptamana de la plecarea nostra catre Bucuresti. Desi a fost nevoie sa ne trezim foarte devreme, nu au fost probleme de mobilizare. Desteptarea s-a facut nesperat de usor si de repede. Nu au mai existat nici protestele obisnuite la imbracare. Mi se parea ca simte aproape momentul pentru care astepta de multa vreme si pentru care a strans, ban cu ban, in portofelul propriu. Am pornit spre aeroport cu mari emotii (eu), dar si cu foarte mare bucurie (el). Am purtat multe discutii, despre luminile multe de pe drum, despre Vigaron (un personaj de desene animate care ne urmareste cu insistenta), despre o surubelnita...... Pentru ca nu era prima data in aeroport, nu mi s-a parut sa fie foarte emotionat. Am trecut faza controlului si, abia dupa aceasta, au inceput intrebarile legate de imbarcare. Cea care se repeta obsesiv era: cand mergem la avion? Foarte hotarat, s-a postat in fata tuturor calatorilor, la usa prin care urma sa accedem pe pista si astepta semnalul. Care a si venit, intr-un tarziu. M-a emotionat faptul ca, in ciuda frigului si a zgomotului (avionul era cu motoarele pornite), copilul a mers tinta catre scara si a urcat primul, chiar fara sa ma mai astepte. Ajuns in avion, l-a traversat pana in celalalt capat pentru ca sa dea mana cu insotitorul de bord. Abia apoi s-a intors si am putut sa ne asezam pe locurile noastre. Ne-am pregatit de decolare, timp in care am avut emotii greu de suportat si, am pregatit punga.....
Am decolat fara nici cea mai mica problema. Am putut sa vad ca varsta frageda poate sa faca foarte accesibile anumite lucruri pentru care adultii isi fac griji imense. L-am vazut pe copil fericit. Exuberant.
La un moment dat l-am indemnat sa se ridice in picioare si sa se uite ce se intampla jos. A facut asta cu multa convingere, iar, la final, mi-a spus ca Rozi-momo si Gyula-toto nu sunt acasa (bunicii de la tara). "Nu stiu unde umbla!" Oare ce era in capsorul lui? M-am bucurat pentru ca am putut sa-i ofer aceasta experienta si pentru ca a primit-o atat de bine!
Pentru ca distanta este foarte scurta, dupa mai putin de o ora, am aterizat pe aeroportul Henri Coanda unde am incercat sa numaram, aproape tipand, toate avioanele de pe pista. Ceilalti calatori, in marea lor majoritate, s-au amuzat de exaltarea copilului. Le-am multumit, in gand.
Aici, ca orice VIP-uri, am fost asteptati de doua fiinte sensibile si delicate, doua brunete pentru care, cu siguranta, alti barbati ne-au invidiat. Cum era si normal, nu puteam sa fim transbordati decat folosind un "mertzan cu piele".... "ofcors!
Iar de aici, incepe aventura "Bucuresti - capitala tarii esti!"
