Chiar din momentul în care am intrat în oraş, “călătorul meu” a remarcat o ciudăţenie pe care nu a mai întâlnit-o în oraşul în care trăieşte: pare să fie un autobuz la fel ca cele pe care le cunoaşte deja, însă au ceva în plus. Mi-a fost foarte greu să-i explic "ce sunt cele două beţe de pe spate, dar mai ales la ce îi mai folosesc roţile dacă tot merge agăţat pe fire”. Mărturisesc faptul că cea de a doua întrebare a avut grad de dificultate mai mare decât subiectele de la examenul de bacalaureat din acest an. Dacă eram în examen, cu siguranţă nu aş fi promovat.
Am plecat spre unul dintre capetele oraşului cu tramvaiul (altă experientă gustată din plin). Ne-am îmbarcat din Piaţa Energiei, prilej cu care am revazut locul în care bunicul a condus Autobaza 4 RATU Galati mai bine de două zeci de ani. Locul este aproape pustiu, nimic din ceea ce mai poate fi văzut acum nemaiamintintind de forfota de altădată, de furnicarul camioanelor care porneau de acolo către beneficiari, de mecanicii care deserveau aceste sute de furnicuţe pe roţi.
Cu tramvaiul am traversat oraşul de la un capăt la altul, pană am ajuns in Micro19, de unde am schimbat mijlocul de transport pe şine cu cel care “merge agăţat pe fire ‘. Insă marea realizare a acestor plimbări a fost aceea că atât vatmanul, cât şi soferul de trolebuz erau fosti colegi de-ai mei, cărora le-am putut cere favorul de a vedea din cabină felul în care se conduc cele doua dihănii, însă tot postura de călător a fost cea mai tentantă.
Am coborat in Mazepa II, locul unde am văzut Păpădia, o fântână arteziană inaugurată pe vremea in care eu eram licean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu