Măştile

A fost o vreme în care mă simţeam în largul meu atunci când purtam o discuţie cu alte persoane, când plănuiam acţiuni viitoare, făceam proiecte şi ne fixam obiective îndrăzneţe. Ştiam că sânt capabil să mă implic total şi să mă adaptez situaţiilor neprevăzute, să le găsesc rezolvări cel puţin rezonabile.
De la o vreme, semn că îmbătrânesc, mi se întâmplă tot mai des să dau peste oameni neserioşi, oameni care spun una şi gândesc alta, având o putere de disimulare incredibil de bine exersată. Baţi palma, îţi pui bază în cuvântul primit şi îţi spui că foarte puţine lucruri se mai pot întâmpla. Nici nu bănuieşti faptul că încă din momentul în care întorci spatele îşi râde în barbă. Iar eu, cu fiecare astfel de întâmplare mă simt tot mai mic, tot mai potrivit pentru a fi ignorat.
Lumea asta este tot mai strâmbă, iar oamenii sunt mult mai preocupaţi să joace teatru, după care să îşi fructifice făţărnicia lor superprofitabila.

Îmi lipseşte un partener corect, capabil să piardă alături de mine doar pentru că nu vrea să îşi abandoneze tovarăşul cu care a bătut palma la un moment dat, un om care să lepede şi cea din urmă mască. Aş vrea sa fiu chiar şi numai câteva secunde... Zorba, şi să pot să dansez, atât, iar lumea să se darâme în spate!
.