Mi se întâmplă rar să visez, însă acum m-am trezit şi m-am pus imediat pe scris, tocmai că să nu pierd acest crepuscul. Se făcea că eram în camera unui coleg din liceu, într-o dimineaţă extrem de racoroasă de început de decembrie, după o petrecere cu gaşca. Noi fumam pe ascuns (cică!) iar geamul era deschis. Vorbeam despre fel de fel de lucruri, de-a valma, în timp ce în surdină se auzea Olivia Newton John împreună cu Electric Light Orchestra - Xanadu. Văzusem filmul-poveste de de curând, în condiţii inumane, la video, aşa cum era moda acelor vremuri. Eram impresionaţi de frumuseţea trupurilor tinere care inundau fiecare dintre scenele musicalului, de liniştea şi încrederea care răzbăteau prin toţi porii protagoniştilor, de optimismul aproape inconştient al întregii construcţii cinematografice. Noi eram tineri, aproape totul ne era la îndemână. Trebuia numai să ne propunem ceva.
Nu am căutat niciodată semnificaţii pentru un vis sau altul, însă, simt nevoia să pomenesc numele unui prieten pe care l-am pierdut de mult timp, doar pentru că vieţile noastre au ajuns să aibă albii foarte îndepărtate: Florin Caragea, zis Clăbuc, un tânăr pus mereu pe glume, a fost cel cu care în această dimineaţă am cutreerat un ţinut al iluziilor în care ne-am întors, în vis, după douăzeci de ani. Eram tineri şi puteam să luăm locul oricărui personaj, ba chiar ne credeam capabili de performanţe mai mari decât cele din film.
Se făcea că eram faţă în faţă, privindu-ne în ochi viitorul, până când ceasul deşteptător a sunat: “Don't walk away!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu