Păstrez amintirea unei păduri care pornea din spatele casei bunicilor mei, o pădure de salcâm aşezată între două coline. Acolo am văzut şi auzit pentru prima dată o armă de vânătoare, tot acolo am rătăcit adesea în primăverile copilăriei după ghiocei, toporaşi şi viorele. Îmi amintesc cum m-am minunat atunci când am citit în "Morometii” cât de valoros era salcâmul lui Ilie, cel pentru care era dispus să facă cele mai mari sacrificii imaginabile, tocmai pentru că îşi măsura avuţia şi cu ajutorul lui.
Acum un an am trecut prin faţa casei din Chiraftei şi m-am oprit câteva minute ca să privesc, să-mi amintesc câte ceva. Am privit în lungul văii dintre cele două coline şi nu am putut să nu mă întreb dacă măcar jumătate dintre dintre salcâmii acelei păduri au dus câte un copil la şcoală, asemeni lui Neculai Moromete.
Pădurea de salcâm din spatele casei bunicilor nu mai există decât în mintea mea, poate şi a altor bătrâni in agonie! Ei aşteaptă şi acum să mai innebunească, oricât de puţin, salcâmii...
.
3 comentarii:
Dacă unele imagini rămân întipărite pentru totdeauna în minţile noastre încă nu e pierdut nimic...
Să nu te superi, îmi vine în minte o întrebare- cât din sufletul tău se potrivește cu lumea de afară?
@Cristian Lisandru:
Ne place noua sa ne amagim spunandu-ne ca nu se pierde nimic!
@INCERTITUDINI:
...cu fiecare zi care trece tot mai putin si ma intreb daca nu este doar vina mea.
Trimiteți un comentariu