Aseară a plouat cu soare, asta după ce preţ de câteva ore norii s-au tot frământat şi răsfrământat pe cerul nefiresc de întunecat din această vară. Am stat şi am privit cum doar cu câteva minute înainte ca soarele să coboare în spatele blocurilor de peste drum de casa noastră, a mai privit încă o dată înapoi, aşa ca atunci când cineva face "poza de despartire” înaintea unei plecări prea puţin dorită. Ploua în continuare, dar parcă nu mai era ploaia aceea rece, dătătoare de fiori. Nu, deloc! Brusc, privită de la balcon, părea asemeni unui balsam căzând din cer peste toate rănile închipuite ale unei minţi predispusă la visare.
Uneori este atâta frumuseţe în jur încât simt că mi se tăie respiraţia, mai ales atunci când realizez cu câtă ignoranţă trecem pe lângă ceremonialele singurului nostru timp. Oare de câte ori am pierdut raza cerului senin?
2 comentarii:
Profesorul meu de Mentalitate, spunea că de câte ori plouă cu soare, se naşte un strigoi. Ce naştere frumoasă au :))
@Anca G.:
Nu am stiut asta, dar mi se pare interesanta perspectiva deschisa....
Trimiteți un comentariu