În orașul în care m-am născut, câțiva ani la rând s-au găsit mijloacele necesare organizării unui festival de jazz. Sînt convins, puțini sunt cei care își mai amintesc sala de la Casa Roșie, un teatru cu o arhitectură ușor modernistă, transformat între timp în mall. Acolo am trăit momente pe care timpul nu aș vrea să mi le șteargă. Este locul în care am auzit pentru prima dată rostite nume ca Decebal Bădilă sau Attila Weinberger. Primul se pregătea să plece în Germania pentru o bursă, al doilea, un tânăr atât de slab încât părea gata să se frângă sub greutatea propriei chitări, abia atunci își căuta drumul. Pare o poveste greu de crezut, însă locul acela avea ceva magic în el, o acustică incredibil de interesantă, o atmosferă nefiresc de intimă. Părea că planetele se aliniaseră special pentru ca acel festival să nu se frângă.
Și totuși, prevestind epoca ratingului care avea să se ivească, a marketingului atotstăpânitor, Festivalul de Jazz de la Galați s-a împotmolit, definitiv. În mintea mea au rămas, totuși, o parte dintre performanțele oamenilor care au urcat pe acea scenă. Eu acolo am aflat că există o voce dăruită de la Dumnezeu cu harul minunăției, vocea Ancăi Parghel. Se întâmpla asta într-un moment în care îi vedeam pentru prima dată în carne și oase pe doi oameni de televiziune care mă ajutaseră să-mi mai primenesc gusturile muzicale.
Nu pot să-i uit pe prezentatorii acestui defunct festival, Florian Lungu și Mike Godoroja. Nu am fost întotdeauna de acord cu ei, însă pentru mine ei au rămas mereu cei doi prezentatori cu har, oamenii care mi-au atras atenția asupra unor nume care aveau să facă istorie.
Ieri, tot în tandem, au mai bifat o aniversare, iar acest articol de blog este tributul meu, de suflet. La mulți ani!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu