La derdeluș

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.