Îmi repet obsesiv că trebuie să merg mai departe, zi de zi, indiferent de câte capete ar avea hidra din sufletul meu.
Din când în când obosesc și îmi caut o tihnă îndoielnică. Atunci, în frântura aceea de relaxare, capetele pe care le credeam retezate nu numai că își reiau locul, dar se și înmulțesc.
Probabil că port un blestem, fără să mai conteze dacă este sau nu meritat. Ca într-un scenariu de dramoletă de duzină, mințile mi se risipesc cu fiecare zi iar puterile, atâtea câte mai sunt, le folosesc cu tot mai puțină convingere. Până și compromisul începe să pară mai puțin meschin.
Cui să îi mai povestesc măcar? Unde?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu