Live at Wembley Stadium

Au existat câteva locuri ale pamântului în care visurile mele de licean mi-au promis să mă așeze peste ani, chiar dacă vremurile făceau din asta o extravaganță, o nălucă.
Îmi amintesc cu o strângere de inimă felul în care fremătam la acea vreme atunci când reușeam să ne adunăm câteva persoane dormice să punem bani și să închiriem un aparat video și câteva casete împreună cu care să ne petrecem câte o noapte întreagă, ticsiți ca sardelele într-o cutie galvanizată.

La una dintre aceste întâmplări am văzut și un concert care mi-a tăiat respirația, în cele aproape două ore cât a durat fiind ca anesteziat. Priveam într-o lume halucinantă, în care o mare de oameni se adunau pe un stadion, mai mult decât celebru, ca să cânte alături de unii dintre idolii mei. Pentru ei era ceva atât de normal, de accesibil, încât magia care mă cuprinsese nu mai putea să îmi domolească durerea concretă a distanței care mă despărțea de acea lume. Da, în acele două ore mi-am spus că pe acel stadion am să ajung și eu într-o bună zi, fie și numai pentru câteva minute, doar ca să încerc să trag în piept aerul acelei arene, să simț ceva din rămășițele suflului artistic din acel concert.
Peste câțiva ani am primit veștile ingenunghierii, pe rând, a stadionului, al omului, fără ca eu să fi reușit să ajung în preajma lor. Acum, poate că și dintr-o ambiție prostească, refuz să mai visez la asta. Pentru mine Wembley a însemnat Freddy Mercury, iar amândoi au însemnat, la un moment dat, tărâmul făgăduinței la care nu am să ajung niciodată.
Două ore de istorie: Queen, 1986, Live at Wembley Stadium
.