Dacii si romanii

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.