Un simplu carton de Xativa

Am primit un carton umblător dintr-un oraş în care mândria este un stindard, un oraş care poartă în structura sa intimă două culori, acelea care definesc spiritul catalan.

Ca o ironie a sorţii, vorbim despre această carte poştală sosită dintr-un oraş care a făcut istorie tocmai din fabricarea hârtiei, în special datorită contribuţiei maurilor, atunci când au putut lăsa sabia din mână. Aici a fost multă vreme un loc în care cartea se năştea şi se reinventa.



Astăzi, Xativa mai trăieşte din această fascinantă istorie, însă fără măreţia de altădată. Acum fibra optică este la putere, iar comunicarea se petrece aproape instant datorită internetului. Cu toate acestea, rămâne atât de frumos să vezi că cineva îndepărtat alege să cumpere o carte poştală, să îţi scrie câteva rânduri, de mână, să lipească un timbru şi să o pună la cutia poştală. Toate mâinile prin care trece până să ajungă la grădiniţa noastră îi adaugă o valoare şi o fac aproape nemuritoare. Chiar dacă fizic poate să dispară, în mintea unor copii ea va fi cea care a fixat o poveste: povestea unor semne scrise cu mâna, pe hârtie, care au călătorit atât de mult tocmai pentru a le demonstra acestora că nu şi-au spus cel din urmă cuvânt.

Simplă bucurie pe carton, trecând dintr-o mână în altă. Simplă bucurie de Xantiva, din Catalunya.

Gagarin. Iuri Gagarin

După versiunea oficială, pe 27 martie 1968, ora 10.31 dimineata, avionul în care se aflau Iuri Gagarin şi Sereghin s-a prăbuşit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de oraşul Chirjaci, regiunea Vladimirskoe. Totuşi, există elemente care pun la îndoială atât data şi ora catastrofei cât şi împrejurările ei.
Să fi fost oare acel MIG-15, prăbuşit lângă satul Novoselovo din regiunea Vladimirskoe, semnul pe care să-l fi primit de la cel pe care il căutase acolo sus, fără să-l găsească?

Les tribulations de Karla

Cam cu un an în urmă descopeream pe un blog nişte imagini care mi-au trezit nişte amintiri frumoase, şi totuşi, dureroase. În scurt timp se vor împlini patru ani de când accesul la hortensiile din curtea casei tatălui meu ne-a fost blocat de o întâmplare simplă, de viaţă, dar mai ales de urmările acesteia.

Rar am întâlnit un jurnal mai îngrijit, mai cu suflet de om care umblă cu sufletul prin locurile pe care le străbate. Fiecare lectură pe care am făcut-o a fost asemeni uneia pe care o faci într-o zi rece şi ploioasă de toamnă. Cum să nu îţi bucure sufletul atunci când păşeşti pe aleile unei grădini din Edenul gândurilor şi al vorbelor frumos ticluite.

Săptămâna trecută, ştiind că noi aşteptăm cărţi poştale din lume, acest om frumos a găsit de cuviinţă să facă mult mai mult decât atât, trimiţându-ne un colet cu jucării, bomboane dar mai ales paisprezece cărţi poştale făcute manual şi însoţite fiecare de câteva explicaţii minimale scrise tot de mână. Ce poţi să mai spui când eşti pus în faţa unui astfel de gest? Cum mai poţi să mulţumeşti pentru el?

Aşa au ajuns toţi copiii din grupa noastră, preţ de de câteva minute să străbată străzile oraşului Toulouse, să afle poveşti despre avioanele Airbus şi despre stadionul unde puseaza inima sportivă a oraşului, despre Pont Neuf şi despre basilica Saint-Sernin. Poveştile copilăriei sunt fermentul viitoarelor pasiuni, ale aspiraţiilor maturilor de peste nişte ani. Imaginile proiectate de pe ecran, însoţite de vorbele educatoarei noastre au pus încă o sămânţa a cunoaşterii în minţilor unor îngeri. Toate acestea s-au întâmplat într-o atmosferă încărcată de două fiole de parfum de violetă, floarea emblematică a oraşului Toulouse, răspândite în cinematograful ad-hoc. Într-un fel, cu toţii am plutit pe Maison de la Violette sur le Canale du Midi... şi am cântat cu toţii imnul unei echipe violete, pe care am simţit-o tot a noastră, fie şi numai pentru câteva minute...

Ştim sigur că i se va umple inima de bucurie văzând cum a fost la vizionarea din căsuţă piticilor.

Copacul

Am citit în aceste zile două postări despre familie, despre curăţenie şi aspiraţii obişnuite, despre oameni care îşi consumă trecerea mai bine sau mai rău, despre oameni care reuşesc să treacă prin talazurile vieţii sau alţii care se usucă pe picioare, încă de tineri. Nu am ştiut în care dintre ele să-mi regăsesc familia, în povestea pe care o spune Mana, sau în cea a Melaniei? Fiecare dintre ele sunt momente din viaţa mea reală, fiecare în parte îmi scoate în faţa ochilor pe cei care nu mai pot să-i văd decât cu ochii minţii, atunci când îmi lipsesc. Iar asta nu se intâmplă chiar rar.

Ieri am fost martorii unui final de drum. Copacul de peste drum de blocul nostru a căzut pradă furtunii din noaptea precedentă, dar numai după ce aceasta şi-a încheiat răfuială şi s-a mutat în alte părţi ale ţării. Ieri, puţin după ora prânzului, liniştea relativă care s-a instalat după ce mai toate familiile s-or fi ridicat de la masa de prânz a fost întreruptă de un sunet înfundat, urmat de un foşnet de frunze răscolite.

Aşa, simplu, fără nimic festiv, a murit copacul. Fiind sfârşit de săptămână, nimeni nu s-a apucat de cele lumeşti pentru cel căzut la ora de tihnă. Poate că, peste câteva zile, într-un gest altruist, cineva va sădi un pui care să înlocuiască pentru viitor, copacul, iar povestea va merge mai departe.

Cine nu are un bătrân

Aproape toate plimbările noastre, încă de pe vremea în care asta însemna ca unul să împingă la căruciorul în care celelalt îşi făcea somnul de frumuseţe, trec prin faţa blocului în care locuieşte nenea Cosma,cu care batem palma şi chibitărim despre câteva sporturi, facem politică la fel ca şi Moromete la fierarie... mă rog, socializam offline.

Pentru că face parte din această reţea socială offline a noastră, ne-am hotărât să-l aducem şi pe el în lumea virtuală. Şi pentru că intrarea în 2.0 să fie cât mai spectaculoasă, vi-l prezentăm într-o ipostază de asistent de vânător de furnici.... necesare că nadă pentru o ciocănitoare pe care vrem să o fotografiem şi să câştigăm un concurs de fotografie.

Cine nu are un bătrân... să se lase de fotografie!

Continuarea firească...

...a unei întâmplări concepută pentru a trezi interesul cuiva este şi aceea ca ţinta să păstreze un semn, ceva care să rămână fie şi numai pentru o vreme asemeni unei cicatrice care generează o senzaţie stranie la atingere, macar...

Vecinii noştri, cei care locuiesc sub apartamentul nostru sunt primele victime ale unei acţiuni de imagine a Federaţiei Române de Baschet. Deci, şi-au atins obiectivul.
De când a apărut, marketingul a făcut victime colaterale.

Slam Dunk ca în curtea şcolii

Astăzi, prin grija Federaţiei Române de Baschet, copii Gimnaziului Romulus Guga au avut preţ de câteva zeci de minute şansa de a întâlni crema primei ligi de baschet a ţării. Aşa cum ar trebui să se preocupe toţi cei care conduc dregătoriile sportului românesc, dacă doresc să mai aibă bază de selecţie pentru "viitoarele noastre posibile echipe de aur".
Cu bani puţini (câteva tricouri şi câteva mingi), dar mai ales cu câteva nume de rezonanţă în acest moment în sălile de sport româneşti, oficialii federatiiei au sădit cel puţin câteva seminţe de dorinţă de performanţă. Campionii nu se nasc întâmplător, niciodată. Trebuie să vadă, să aplaude realizările celor mari, să fie dezamăgiţi de eşecurile lor, să le înţeleagă greşelile şi să caute să nu le repete.


Unul dintre motivele pentru care americanii au un baschet-industrie este că au ştiu să ducă mingea în suburbii, la copiii nefericiţi, şi să o transforme în vis. Copilul, mai ales cel care provine din familii cu dificultăţi materiale, poate să îşi tragă propriu bilet câştigător folosind o astfel de şansă. Sportul nu mai este de multă vreme o poezie. Este o muncă la fel ca oricare alta, o muncă pentru care este necesară şi UCENICIA, dat şi MAESTRUL.
Slam Dunk pentru FRB.

Întineresc

Am multe motive pentru care să mă întristez, să îmi piară pofta de orice. Am zile în care veninul erupe prin toţi porii şi în care doar opiul pare să mai poată potoli inutila zbatere, agonia unei nimicnicii tot mai evidentă.

Apoi întâlnesc ochii care au schimbat toate sensurile existenţei mele, care au reaprins geana de lumină de la capătul tot mai îngustului tunel, cel fără de întoarcere. Pe măsură ce îi privesc mai mult îmi dau seama că opiul este mai inutil chiar decât zbaterea, că agonia nu face altceva decât să potenţeze fericirea clipelor în care descoperim câte ceva împreună, a momentelor în care plănuim viitoarele călătorii pe care să le facem tot împreună, dar mai ales al celor în care drumurile noastre se vor rătăci prin neanturile unor lumi disjuncte.
Şi atunci, şi acum, ochii mei vor urmări lumina ochilor lui, fie chiar şi peste hotarele dintre fiinţă şi nefiinţă. Şi atunci am să întineresc, iremediabil!

Despre "drumul mingii" spre fotbaladevarat.ro

Cu puţin timp în urmă am ales să ne înscriem într-o competiţie bloggeristică iniţiată de către "frezatul chinezesc" (dar nu mai frezat ca noi!). Am avut câteva reacţii negative, ceea ce m-a făcut să îmi propun să revin, iar acum am ocazia să o fac, iar prilejul este tot unul legat de o competiţie. Frezatul ne-a chemat să-l ajutăm (probabil are nevoie de expertiză noastră!) să facă o sărbătoare din "Drumul mingii" spre fotbalul adevărat, adică spre Finala Cupei României Timişoreana. Pentru că spiritul de echipă este caracteristic vârstei fragede, am făcut o şedinţă scurtă, după care ne-am hotărât să ne implicăm, să-i arătăm celui care ne-a chemat că prietenia este cel mai bun motor, că nu trebuie niciodată să nu-i dai o pasă de gol celui care este mai bine plasat decât tine. Pasa aceea ţi se va întoarce înapoi atunci când îţi va folosi mai mult, atunci când ea ar putea să însemne chiar triumful efortului tău.

Reţinerea (aproape firească) în privinţa advertorialelor nu mă miră. Eu însumi o am, însă, refuzul de a le cântări pe unele dintre ele nu este o soluţie, mai ales atunci când ele deschid copiilor o cale spre întâlnirea unor oameni care ştiu ce înseamnă să ridici o cupă deasupra capului, care au trăit bucuriile şi dezamăgirile arenei, gladiatori moderni şi modele pentru generaţiile noi. Cum se poate plăti momentul magic în care copilul tău îi vorbeşte preţ de câteva secunde unui Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu sau Rodion Cămătaru. Cum să recompensezi fiorul pe care îl pot transmite actualii oficiali din fotbal (Ilie Balaci si Sorin Cârţu), fostele glorii care te făceau să alergi prin centru oraşului tău cu steagul în mână şi apoi să te scalzi în fântâna arteziană?
Toate aceste poveşti ale tale pot să câştige acel dram de concret, acel ceva care să declanşeze în piticul pe care îl creşti dorinţa de a ajunge la fel, sau chiar mai sus. Idolii tăi, deveniţi personaje ale unor poveşti, ar putea să fie ştacheta peste care el va dori să sară, cât mai curând. Nimic nu poate să existe fără repere.
Îţi mai aminteşti cum trăiai fiecare dribling al lui Ilie Balaci? Ai uitat? Cu astfel de modele aduse în preajma copilului tău ai putea să câştigi dreptul de a spera ca într-o bună zi, chiar el să fie minunea blondă.

" Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor, ( Matei 19,14)
Aceasta este o poruncă pe care o putem aplica şi în toate activităţile laice. Nimic nu vine de la sine, iar fiecare prilej întâlnit este un tren al vieţii. Aşa cum nu este suficient doar să-l iniţiezi, fără să-i susţii efortul cu încurajarea prin propriul exemplu.

Noi am ales să mergem preţ de câteva staţii cu prietenul nostru, până în ziua în care şi noi o să fim bloggeri profesionişti, mai buni decât chinezu.eu . Atunci, noi, lupii tineri o să-i ducem un ceai cald bloggerului pensionar şi o să povestim cu el despre cum ne-a convins să ne înscriem în "Drumul mingii". Ehe! Istorie, istorie!
Iar noi am fost parte din ea şi am sprijinit-o atât cât am putut. Asta înseamnă echipă, asta înseamnă să lupţi pentru ceva, privind mereu la jumătatea plină a paharului.
Veniţi şi voi să ne susţineţi în această încercare şi scrieţi despre acest meci pe viaţă şi pe moarte. Doar cei buni ajung să învingă!

Puţin AcDc după solfegii

Lecţiile de pian le bifăm cu rigurozitatea ceasului elveţian, în speranţa că efortul acesta poate să fie începutul unei poveşti în cheia sol.
Semnele sunt dătătoare de mari speranţe, aşa cum ne spune doamna profesoară. Mai mult decât atât, se pare că şi plasarea lecţiilor la începutul zilei, înainte de grădiniţă face ca receptivitatea viitorului pianist să atingă cote maximea; adică au început să se vadă rezultate concrete, deja.

Dar, pentru că "sângele apă nu se face", în timp ce ne intreptam (aproape în fugă) către grădiniţă, am auzit în spatele meu un gângurit; era un cântec care îmi părea cunoscut, aşa că am întrebat:




- Ce se aude?
- Am dat drumul la muzica de la bicicletă!
- Cum aşa?
- Am apăsat pe butonul asta.

Aşa am aflat eu atât de târziu că bicicleta are "muzică la buton". Dar şi mai interesant este că piesa din această dimineaţă era plină de semnificaţii legate de polivalenţa artistului biciclist. Doamnelor şi domnilor, AcDc are urmaşi unde te aştepţi mai puţin.

Echipa care câştigă mereu

Mark şi Ştefan nu merg la aceeaşi grădiniţă pentru că locuim în zone diametral opuse ale oraşului. Cu toate acestea ne străduim ca prietenia lor să învingă distanţa şi să se transforme într-o tovărăşie peste ani, peste interesele viitoare.
Ieri am participat la o activitate de promovare a mişcării în rândurile copiilor organizată de Liceul cu Program Sportiv - Târgu Mureş. Deşi am fost nevoiţi să facem un efort destul de mare pentru a ne adapta programul astfel încât să putem ajunge la timp la sală, fără să sacrificăm somnul de prânz, am dat curs acestei invitaţii şi nu am regretat. Am avut ocazia să vedem şi alţi copii de aceeaşi vârstă, să ne comparăm cu ei, să ne facem o idee dacă suntem pe drumul cel bun.

Bineînţeles, fiecare părinte este subiectiv atunci când vorbeşte despre copilul său, aşa că nu am să-i laud pe cei doi protagonişti ai poveştii mele, ci am să vă povestesc în câteva cuvinte ceva mult mai frumos şi mai subtil: după încheierea evenimentului, atunci când am plecat către casă, au mers ţinându-se de mână şi au mâncat din acelaşi baton cu şunculiţa pe care îl pregătisem pe post de gustare, apoi au băut apa din aceeaşi sticlă.

Eu nu cred că există pe lumea asta ceva mai bun de atât.
Aşa se clădeste viitoarea echipă mereu câştigătoare! Numai aşa! Asta inseamnă echipa şi numai asta face diferenţa.

O pizza plină de caracter

Am fost la ziua de naştere a unui vecin, la un loc de joacă. După toată alergătura, chiar şi o pizza din cutie este plină de caracter.
Aşa am ajuns noi să sacrificăm, pentru o zi, principiul alimentaţiei sănătoase. Totuşi, am mâncat cu poftă nedisimulată!

Cade seara peste măr

Sunt multe locuri minunate, binecuvântate de Dumnezeu şi innobilate de trecerea oamenilor, mai ales cei simpli şi curaţi, adevăraţi sfinţi fără vreo şansă la canonizare.
Trăiesc cu amintirea casei bunicilor mei şi a bradului pe care l-a plantat mama mea chiar în fata ei. Acum câteva zile am aflat că este şi acum la locul lui, la fel de falnic. Nimic nu mai este al nostru, al familiei, însă amintirile le ducem cu noi, cei care nu ne-am săvârşit din această viaţă.


Pentru copilul meu casa de la Chiraftei nu poate să fie decât o poveste, însă am să fac tot posibilul să fie cât mai concretă şi adevărată. Acolo sunt toţi cei care l-au aşteptat ca pe un mântuitor, în zadar pentru ei.

În schimb, atât timp cât va trăi, va păstra în minte imaginea casei de pe unul dintre dealurile Tarnavei, amurgul pe unul dintre dealurile din Idrifaia. Aici vor aştepta cei din familia lui pe cel care o să le ducă numele mai departe, fiul lui, nepotul, stranepotul... totul in jurul mărului pe care tatăl său l-a plantat atunci când s-a născut. Mărul, chiar el o să-l facă să-i fie dor de acasă.

Bătrânul cu bastonul alb

Aproape în fiecare zi, indiferent dacă este vreme bună sau rea, indiferent de anotimp, pe sub fereastra noastră trece un bătrân care abia, abia mai păşeşte. Se mişcă la fel ca un melc şi îşi pregăteşte fiecare pas cu mişcările scurte şi ritmice ale bastonului său. Îl cunoaştem numai din vedere, fără să ştim nimic altceva despre dânsul decât ceea ce ne transmite tenacitatea sa, demnă de toată invidia tocmai pentru că are o vârstă foarte înaintată, dar mai ales de amănuntul cutremurător pe care îl reprezintă semnificaţia culorii bastonului pe care îl foloseşte.

Iar când vezi aşa ceva, începe să îţi fie chiar ruşine să te mai plângi că resimţi oboseala. Acum zece minute, bătrânul cu bastonul alb a trecut pe sub fereastra noastră, semn că rutina vieţii noastre trebuie să ne bucure şi să ne dea motivaţia de a continua cursa.

Trebuie doar sa iţi regăsesti bucuria... si lumina din viaţă.
.

Aproape obosit

Resimt o oboseală îngrozitor de apăsătoare, fără să fie rezultatul unei astenii de primăvară. Pur şi simplu încep să mă lase puterile, dar încă mai pot să îmi dau seama că cel mai periculos lucru este să îmi îngăduiesc o singură zi în care să-mi spun că nu se dărâma lumea dacă aleg să mă odihnesc puţin. Aş fi pierdut, dar mai ales mi s-ar nărui cele mai frumoase aspiraţii.

Am învins şi astăzi, poate şi mâine... apoi?