Cu ani in urma, intr-o vacanta petrecuta la munte cu cortul, am pornit la un moment dat sa vizitam Castelul Bran. Inainte de a urca poteca ingusta care ducea la cetatea fortificata, am trecut prin targul de artizanat. Copil fiind, mi-au cazut ochii pe o cutie de lemn frumos lacuit pe care erau asezate toate piesele pe tabla de sah. Cele doua armate, aflate fata in fata, asteptau sosirea capeteniilor care sa conduca lupta dintre alb si negru, poate chiar intre bine si rau.
Nu imi amintesc aproape nimic din ceea ce am vazut in Castelul Bran, desi ghidul povestea fel de fel de istorioare din trecut, dar mie imi ramasese gandul la micile ostiri ramase pe taraba din micul targ. Cand am iesit, parintii au cedat rugamintilor mele si mi-au cumparat primul joc de sah, cu piese din taiate in lemn de tei.
Vremurile s-au schimbat. Scrisorile aproape ca nu mai exista tocmai pentru ca timpul de altadata s-a asezat in alte matrice. Rabdarea are acum alt sens, iar multe dintre amintirle foarte concrete pe care le avem in minte tind sa treaca dincolo de ecranele reci ale computerelor tot mai performante. Acolo, piesele se muta dupa exact aceleasi reguli, insa aschia sarita din greseala sculptorului, mirosul lemnului lacuit, sunetul cutiei inchisa brusc si zornaitul pieselor din interiorul ei nu mai sunt decat o poveste desueta, restransa intr-o imagine aproape fara poveste. Jocul de sah a fost exilat si el pe iPad.
