Ploaie prin păr

Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.
Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.

Jocul de șah pe iPad

Am crescut intr-o lume in care se scriau scrisori, iar raspunsurile venea dupa saptamani, uneori chiar luni. Timpul se masura atunci altfel, iar oamenii traiau mai tihnit, dar poate ca mult mai intens.

Cu ani in urma, intr-o vacanta petrecuta la munte cu cortul, am pornit la un moment dat sa vizitam Castelul Bran. Inainte de a urca poteca ingusta care ducea la cetatea fortificata, am trecut prin targul de artizanat. Copil fiind, mi-au cazut ochii pe o cutie de lemn frumos lacuit pe care erau asezate toate piesele pe tabla de sah. Cele doua armate, aflate fata in fata, asteptau sosirea capeteniilor care sa conduca lupta dintre alb si negru, poate chiar intre bine si rau.
Nu imi amintesc aproape nimic din ceea ce am vazut in Castelul Bran, desi ghidul povestea fel de fel de istorioare din trecut, dar mie imi ramasese gandul la micile ostiri ramase pe taraba din micul targ. Cand am iesit, parintii au cedat rugamintilor mele si mi-au cumparat primul joc de sah, cu piese din taiate in lemn de tei.

Vremurile s-au schimbat. Scrisorile aproape ca nu mai exista tocmai pentru ca timpul de altadata s-a asezat in alte matrice. Rabdarea are acum alt sens, iar multe dintre amintirle foarte concrete pe care le avem in minte tind sa treaca dincolo de ecranele reci ale computerelor tot mai performante. Acolo, piesele se muta dupa exact aceleasi reguli, insa aschia sarita din greseala sculptorului, mirosul lemnului lacuit, sunetul cutiei inchisa brusc si zornaitul pieselor din interiorul ei nu mai sunt decat o poveste desueta, restransa intr-o imagine aproape fara poveste. Jocul de sah a fost exilat si el pe iPad.