Motorhead is back in town

A fost o vreme in care nu stiam cat de frumosi eram, cand ni se parea ca toate nenorocirile s-au abatut asupra noastra, cand toate cele care se intamplau in jurul nostru ne erau potrivnice. Eram liceeni dispusi in orice clipa la vreo forma de rebeliune, fie ea si gratuita. Purtam parul lung si blugi jerpeliti. Doar asa eram "valabili". Imi amintesc o zi ramasa cam cu vreo treizeci de ani in urma, in care ajungeam cu trenul in Gara de Nord si porneam "tintit" catre magazinul "Muzica". Acolo, avand chistocul de kent in coltul gurii, un tinerel cu foarte putin mai mare decat mine astepta (probabil doar pe mine) avand la subrat un album de vinil in coperta neagra. Mi-a cerut si i-am platit o treime din salariul pentru care tata lucra o luna, fara prea multe discutii, apoi ne-am vazut fiecare de drumul sau. Am fost foarte mandru, aproape fericit atunci cand l-am vazut intre celelalte viniluri ale mele. Saptamana trecuta, aflandu-ma in Bucuresti, am dat cu ochii de un afis care ma anunta ca Lemmy Kilmister isi aduce Motorhead-ul aici. L-am privit indelung si m-am intrebat... de ce a asteptat atat de mult pana sa faca asta?

O seară cu Lemmy Kilmister

Mi se face dor, uneori, de serile în care eram suficient de nebun încât să dau la maxim pick-upul în timp ce ascultam muzică unor "descreeraţi buni numai să infunde puşcariile” (asta era părerea tatălui meu). Da, mi se face dor de acea perioadă în care oamenii aveau mai multă înţelegere pentru cei din jur, iar supărarea pentru câte un astfel de episod de vacarm trecea la fel de repede cum şi apărea.

Da, în seara asta mi s-a facut dor, aparent fără nici cea mai mica explicatie, de Lemmy. Tatăl meu era scârbit de tot ceea ce vedea si auzea legat de el. Pur şi simplu il desgusta la modul cel mai concret. De câteva ori chiar am încercat să i-l prezint pe Lemmy cu latura lui umană, sa-i spun lucruri pe care le citisem despre el, însă am vorbit la pereti. Cum ar putea un om născut in seara de Crăciun să fie altfel decât valoros?

Mi-am amintit chiar acum, când scriu aceste rânduri de imensa bucurie resimţită atunci cand am ajuns acasă cu primul meu album Motorhead – ten years. Dădusem pe el o mică avere, mai ales pentru un elev de liceu. Dacă ar fi ştiut, tata m-ar fi cotonogit, cu toate că nu-i statea in obisnuinţă. Salariul lui era de numai trei ori mai mare decât plătisem eu pe un vinil.

Mi s-a facut dor, defapt, de un tânar pe care nu l-am mai vazut de foarte mult timp. El îl admira sincer pe Kilmister şi nu îl credea atunci când il auzea spunând că este "a serial killer".

Zece ani

Atât a trecut! Fotografia aceasta imortaliza un moment în care eram tineri, poate frumoşi... şi ni se părea că suntem prieteni.
Timpul nu ne-a lăsat să mai credem asta, oricât am încercat să ne indârjim, dacă ne-am îndârjit sau numai ne-am prefăcut.

În urmă cu zece ani iubeam asta şi credeam că zece ani sunt nimic. Greşeam!

La mulţi ani, dupa încă zece ani!

Wikipedia

Într-o lume tot mai avidă de viteză, de comprimarea tuturor dimensiunilor, în toate domeniile, zece ani nu mai înseamnă mare lucru. Mulţi dintre noi ne putem aminti cu mare acurateţe multe dintre lucrurile mărunte pe care le făceam în urmă cu exact această perioadă.
Atunci nu realizam câte se vor schimba, iremediabil, într-o perioadă atât de scurtă, aşa cum nu îndrăznim să ne gândim ce ne aşteaptă anul viitor, sau poate chiar peste o lună, o săptămână, o zi.
S-au scurs zece ani de când Jimmy Wales a reuşit să îşi transforme ideea într-unul dintre megaproiectele mondiale: Wikipedia împlineşte, oficial, ten years.



........

Un trecator

Eram in Bucuresti, pe langa magaziunul "Muzica". Asteptam sa apara baietii potentatilor vremii, cei care aveau viniluri cu Beatles, Pink Floyd, Motorhead, Ac/Dc, Queen, Iron Maiden, sau Deep Purple. Le gaseau langa birourile lor din cires, la fiecare intoarcere a parintilor de "afara". Le ascultau si ni le vindeau noua, celor care doar le visam. Oricum soseau altele, intr-o saptamana, doua.

Stateam sprijinit de perete, asteptand sa apara "prada". Atunci l-am recunoscut in multime pe Gerula, doar ca arata altfel. Avea un trenci gri si o palarie asortata. Nu se grabea, nu zambea. Iar Bastus nu era cu el.

Au trecut doi ani de cand l-a rapus un cancer faringian. Se pierde cu fiecare zi care trece, la fel ca si o fotografie supraexpusa. Incet, incet, i se pierd tuşele. Sa-i laudam numele!