Motorhead is back in town

A fost o vreme in care nu stiam cat de frumosi eram, cand ni se parea ca toate nenorocirile s-au abatut asupra noastra, cand toate cele care se intamplau in jurul nostru ne erau potrivnice. Eram liceeni dispusi in orice clipa la vreo forma de rebeliune, fie ea si gratuita. Purtam parul lung si blugi jerpeliti. Doar asa eram "valabili". Imi amintesc o zi ramasa cam cu vreo treizeci de ani in urma, in care ajungeam cu trenul in Gara de Nord si porneam "tintit" catre magazinul "Muzica". Acolo, avand chistocul de kent in coltul gurii, un tinerel cu foarte putin mai mare decat mine astepta (probabil doar pe mine) avand la subrat un album de vinil in coperta neagra. Mi-a cerut si i-am platit o treime din salariul pentru care tata lucra o luna, fara prea multe discutii, apoi ne-am vazut fiecare de drumul sau. Am fost foarte mandru, aproape fericit atunci cand l-am vazut intre celelalte viniluri ale mele. Saptamana trecuta, aflandu-ma in Bucuresti, am dat cu ochii de un afis care ma anunta ca Lemmy Kilmister isi aduce Motorhead-ul aici. L-am privit indelung si m-am intrebat... de ce a asteptat atat de mult pana sa faca asta?

De ce să ne întristăm?

Am vazut aseara cum se poate intoarce spatele idolilor de mai ieri, carora gloata ar fi fost in stare sa le ridice piedestal chiar si cu mainile goale.

Otelul, echipa pe care o iubim pentru ca este a noastra, incearca sa se regaseasca, sa isi vindece bolile care o macina din interior. Amputarile par inevitabile, asemeni unei primeniri dureroase. Neputinta isi are motivatiile ei, cele mai multe nespuse, iar viitorul celor care acum un an erau un monolit nu mai pot sa-l intuiasca nici macar ei.

M-au intristat suporterii care au gasit de cuviinta sa plece inainte de sfarsitul partidei cu Steaua, ba chiar huiduind si injurand birjareste pe aceeasi jucatori pe care i-au purtat pe umeri, le-au strigat numele si le-au jurat recunostinta vesnica.

"You'll never walk alone" se canta si la Galati, dar cei mai multi nu prea inteleg ce canta!

.

Un moment al adevarului, Otelul Galati – Dinamo Bucuresti

Echipa noastra nu se mai afla in starea de gratie din sezonul trecut, sincopele par sa fie inevitabile. Chiar si asa, in seara asta o sa fim cu sufletul alaturi de celalalt oras al nostru, de culorile sale. Iar daca la sfarsitul acestei intalniri o sa fim intristati, vom trage aer in piept, apoi ne vom aminti de momentele in care acesti baieti ne-au facut cu adevarat fericiti.


Insa, pana atunci, imbracam tricoul oficial si strigam din toata inima:


“Otelul tu draga ne mai esti,
lupta daca spui ca ne iubesti!”

Uite așea

Am plecat dezamăgiți de la parada militară. Am putut să constatăm că și în cazul acesteia suntem impotenți, ca nație, să organizăm ceva. Ne-am călcat pe picioare în încercarea de a privi către Arcul de Triumf printre nenumăratele care de televiziune.

Ceea ce ni s-a arătat în toată splendoarea a fost plecarea președintelui Băsescu. Jucătorul pleca, destul de plictisit, semn că grijile țării sunt tot mai mari.

Să nu plângi, Mihăiță Neșu! Să nu plângi!

Încerc să îmi imaginez ce simte Mihăiță Neșu în fața televizorului atunci când își vede echipa de suflet ajunsă doar o umbră, chiar și aceea extrem de străvezie. Maccabi Haifa - Steaua 5-0

Oare cei care au intrat astăzi în teren își mai amintesc cu câtă determinare juca Mihăiță? Oare nu le crapă obrazul de rușine la gândul că l-au făcut să sufere pe cel care le-a dat o incredibilă lecție de demnitate, dar mai ales de determinare în lupta cu suferința.

Steaua este încă un exemplu de nestemată cufundată în noroi, așa cum tot vedem de mai bine de douăzeci de ani încoace. La fel ca în "Tănase Scatiu", am măritat prințesa cu grobianul, sau altfel spus, am dat briciul la maimuță.

Nu ne-a mai rămas nici bucuria fotbalului!

David și Goliat

Nu pot să fiu absurd și să-i condamn pe organizatorii selecției copiilor vedete de la meciul din această seară de pe Național Arena, dar nu pot să nu mă consum pentru că o astfel de experiență, mai ales dacă o trăiești la o vârstă foarte mică, poate să fie răscrucea drumurilor viitoare ale copilului, să fie imboldul de a alege o cale anume și apoi motivația urmăririi cu tenacitate a unei cariere la nivel înalt.

Mulți îmi reproșează că încerc cu prea mare tenacitate să-mi aduc fiul în jurul unor oameni care au reușit să facă performanță în viață, să îi vadă și să-i atingă, să știe că sunt oameni obișnuiți până la un punct, că diferențele sunt făcute de doar de talent și de muncă.

Bineînțeles că am simțit o frustrare imensă atunci când am fost descalificați, când s-au năruit speranțele noastre. Mi-am amintit o întâmplare a copilăriei mele, atunci când am participat la o competiție sportivă în Sala Sporturilor din Galați, în fața unor tribune arhipline. Nici acum nu pot să spun că am uitat fiorul pe care mi l-a dat vacarmul suporterilor, pulsul mărit la intonarea imnului, gândurile care aproape că erau anchilozate și în locul cărora instinctele dictau cele mai bune și mai eficiente mișcări.

Nu o să fim în această seară pe gazonul pe care echipa noastră, Oțelul Galați, o să pornească un nou episod al luptei dintre David și Goliat, dar chiar cu riscul de a fi caraghioși, noi o să sperăm să-i învingă pe cei de la Manchester United.
Nimic nu este imposibil. Nimic! Așa cum nu era imposibil să fim și noi atât de aproape de echipa noastră, să le insuflăm chiar din teren dorința de a săvârși minunea.



Hai Oțelul Galați! Puteți să învingeți și fără noi, chiar dacă asta ar fi o minune! Voi sunteți idolii nostri vii, chiar și atunci când nu învingeți.

Am păcătuit

Am ratat o amintire fabuloasă. Pur și simplu am fost la un pas de a ne număra între cei douăzeci și doi de copii care urmează să pătrundă în teren alături de jucători pentru intonarea imnurilor la meciul de Champions League dintre Oțelul Galați și Manchester United.

În cursul dimineții am primit un telefon care mă anunța că fiul meu este câștigătorul tragerii la sorți pentru alegerea prichindeilor care să fie vedete timp de câteva minute. Am simțit un nod în gât și am rugat-o pe domnișoară să revină cu telefonul după un sfert de oră. Pur și simplu îmi dăduseră lacrimile și nu îmi mai ajungea aerul la gândul că tocmai copilului meu i se arată șansa de a avea o astfel de amintire, să simtă emoția tunelului în așteptarea semnalului de intrare în teren, fiorul pe care ți-l dă stadionul atunci când își aclamă idolii. Nu îmi venea să cred că este posibil, mai ales că asta s-ar fi întâmplat tocmai atunci când echipa orașului nostru întâlnea una dintre cele mai celebre echipe din lume.

În urmă cu câteva minute, după ce am trimis documentele de identitate, am fost anunțați despre invalidarea noastră în calitate de câștigători: vârstă trebuia să fie cuprinsă între șapte și nouă ani, exact. Așa că am fost descalificați.

Marți, în fața televizorului, o să-i privim pe cei douăzeci și doi, încercând să ne dăm seamă unde puteam să fim și noi, dar mai ales cântând pentru echipa care nu prea are șanse să învingă, dar este a noastră și trebuie să știe că ea este cea careia îi spunem din tot sufletul "you'll never walk alone".
.

Quod erat demonstrandum!

Steaua este asemeni unui imperiu în ruină, din zi în zi afundată tot mai adânc în propria mizerie. Pretorienii au înscăunat un Canigula care nu a ezitat să-i uite apoi şi să se înconjoare de proprii consuli, nenumăraţi Incitatuşi, unul mai şters decât altul.

Echipa care mi-a făcut atât de multe bucurii este în suferinţă, dar chiar şi aşa, o preţuiesc la fel de mult ca şi pe cea a oraşului în care m-am născut.
În seara aceasta, încă o dată, s-a dovedit că singura soluţie pentru echipa fără stadion este un complot sângeros al gărzii pretoriene.
Oare Gigi Becali îşi dă seama că pe banca adversarului din această seară stă cel pe care l-a nedreptăţit, tocmai pentru că nu i-a dat timpul de care avea nevoie. Un club mult mai sărac, cu o istorie incomparabil mai modestă, dar cu oameni mai puţin trufaşi i l-au dat, l-au aşteptat să clădească o echipă după chipul şi asemănarea sa.
Dorinel Munteanu a făcut cu Oţelul Galaţi ceea ce şi-ar fi dorit să trăiască cu Steaua!
Quod erat demonstrandum!
.

Oţelul Galaţi - Steaua Bucureşti 2.0

Agitaţie mare şi în online înaintea meciului pentru Supercupa României. Am rătăcit pe fel de fel de site-uri şi am citit fel de fel de păreri.
Oare de ce trece Steaua drept favorită indiscutabilă, după părerea marei majorităţi a opinantilor din 2.0. Ce mai are echipa aceasta din strălucirea trecută, ce o mai face să fie şi acum favorită chiar înainte de a intra în teren, după ce în campionatul trecut au roşit în nenumărate rânduri la capătul unor meciuri submediocre? De ce a fost asaltată de simpatizanţi pentru fotografii, autografe, în timp ce campionii păreau a fi o echipă de juniori sosită la meciul pentru Supercupa Romeniei din greşeală?

I-am cunoscut şi i-am încurajat din toată inima împotriva echipei oraşului în care locuim. Am suferit pentru înfrângerea lor, dar am avut puterea să le cântăm spre încurajare până la finalul campionatului, până au ajuns să îndeplinească miracolul şi să ducă oraşul Galaţi în Champions League.

Hai Oţelul! Hai băieţi minunaţi! Nu este decat un nou pas! Puteţi să faceţi ordine cu 2.0!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
P.S.: La RadioErevan vine întrebarea:
- De ce are Oţelul şanse mult mai mari ca să câştige Supercupa României:
- Lotul gălăţean beneficiază de o stare de sănătate mult mai bună datorită faptului că moldovenii nu consumă "e”-uri: "pi piron”, "di ci", "chicioari", "mingi", "bini".....
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În Piaţa Universităţii

Am bătut străzile din zona centrală a oraşului, în tihnă şi fără o ţintă prestabilită. Aproape că ne-am lăsat în voia propriilor paşi. Am văzut locuri în care viitorul nostru ar putea să aibă puncte importante, sau poate că nu. Am vorbit despre ele, aşa cum ne-am priceput, adaptandu-le poveştile cât am putut mai mult, spre o mai bună înţelegere. Timpul o să ne arate dacă am reuşit sau nu.
Am fost şi în Piaţa Universităţii, la pas. Dintre toate cele pe care le-am văzut, fântâna s-a bucurat de cea mai mare apreciere, poate şi datorită valului de răcoare care o înconjura.
Am plecat apoi păstrând sămânţa speranţei că într-o bună zi locurile acestea ne vor fi mai mult decât familiare, fie ca trăitori ai acestui spaţiu, fie ca trecători importanţi prin această urbe. Orice soldat visează să ajungă mareşal, iar asta este partea cea mai adevărată, mai plină de sevă a aspiraţiilor vârstei tinere, aspiraţii care nu pot veni dacă nu există germenele dorinţei, al determinării de a învinge în ceea ce ţi-ai propus.

Iulia

Iulia se numără printre primii care ne-au întins o mână atunci când abia începeam să mergem (virtual vorbind). Astăzi, ea ne invită le o discuţie legată de fotografie şi despre ceea ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi, folosind aceasta că un pretext pentru o campanie de promovare a unui site specializat.
Pentru că există şi un premiu, vă invit pe toţi cei care sunteţi dispuşi să luptaţi pentru o cauză nobilă să vă alăturaţi nouă: facem tot ceea ce depinde de noi pentru a câştiga premiul pus în joc, iar apoi să putem să-l oferim copiilor de la Fundaţia Alpha Transilvană. Se apropie ziua copilului, iar cei aflaţi în grija acestei entităţi sunt unii cu nevoi speciale. Şi chiar dacă nu reuşim să câştigăm, tot nu ne lasam... o să organizăm un concurs de karturi cu pedale în scopul colectării de fonduri, la care o să facem o grămadă de fotografii.

Pentru că nu m-am putut hotărî prea uşor la un text, am hotărât să înscriu în competiţie trei poveşti simple legate de aşteptările părinţilor atunci când se gândesc la viitorul copiilor lor, dar mai ales de paşii care duc spre evenimentul de la care speră din toată inima să nu lipsească: întâlnirea în faţă altarului al celor pe care îi cresc şi încearcă să le dea o educaţie.

(Cu fiecare dintre ele particip la concursul de postări pe teme foto organizat de Fotograf Nunta Bucureşti şi Omlette du Fromage. Chiar dacă trişez puţin, fac aceasta pentru o cauza nobilă)

Webstock Awards

Participam la WebStock... si sper sa si .
Binenteles, o sa si castigam!

Breaking news - Agresivitate in trafic

O veste incredibila circula din gura in gura. Nu ar fi lucru de mirare sa ajunga si la breacking news.

Un individ cu chelie si cu privire patrunzatoare, posesor al unui SUV stralucitor care circula dinspre Pitesti spre Bucuresti. Acesta isi ridicase de putina vreme Dacia Duster pe care i-a cumparat-o sotia, doar, doar sa nu mai pofteasca la “carnatii de Plescoi”, iar acum venea acasa linistit ... pana cand, pe la jumatatea autostrazii, situatia s-a schimbat radical.

Un batranel stafidit rau, circuland cu o Dacia 1100 si avand in dreapta o sperietoare cu glas de sirena de politie a ajuns in spatele Daciei Duster. Desi ar fi putut sa-l depaseasca fara efort, nu pentru ca ar fi avut o viteza supersonica, ci pentru ca cel din fata lui se misca precum melcul.

Semne cu farurile, claxoane, tipete scoase de sperietoarea din dreapta, semne obscene ... de toate.

Cheliosul cu privire inteligenta nu il baga in seama. Isi spune ca este criza si daca merge cu viteza consuma prea mult. I s-ar parea potrivit chiar sa coboare si sa o impinga. Asa i se pare ca ar trebui sa se comporte un om responsabil.

Batranelul intra in depasire si, prin geamul deschis, il suduie pe celalalt sofer: sa iasa de pe drumul lui. El l-a facut si nu il lasa sa circule pe acolo. Este o persoana nefrecventabila. Sa circule pe camp.

Degeaba incearca sa-i raspunda ca el a reparat autostrada (de mai multe ori), insa nu a mai reusit. Batranelul si sperietoarea strigau cat ii tineau gurile:

Hotul! Hotul! Ne-a furat masina! Masina asta s-a facut in fabrica noastra, fabrica poporului! Masina trebuia sa fie a noastra! Avem carnetele CEC la noi! Sariti oameni buni!

Sesizam organele statului incidental si le punem la dispozitie fotografiile celor doi participanti la trafic. Se numesc Basescu si Ceausescu. Amandoi sunt foarte periculosi pentru ceilalti participanti la trafic.


Masina batranelului implineste astazi patruzeci si doi de ani de cand a iesit pe poarta uzinei din Colibasi si este bunica Duster-ului domnului apostrofat. Nici in familie nu mai exista toleranta!

Delicventi la METALLICA

Metallica (Letallica) a trecut prin Bucuresti. A incarcat cu inca un nume lista trupelor pe care am fi vrut sa le vedem, altfel decat pe “youtube”. Nu este nimic patetic in aceasta poveste, dimpotriva.

Blogul unui om pe care am inceput sa-l citim de putina vreme ne-a facut peste masura de invidiosi. Intr-unul dintre articolele recente ne povesteste cum, ajutat de un prieten, a recurs la o smecherie pentru a patrunde in spatele scenei si pentru a face cateva poze…. pentru a respira, pret de cateva clipe, acelasi aer cu oamenii care traiesc in aceasta legenda.

Am comentat pe blog, si, cu un curaj care putea fi considerat tupeu, l-am rugat sa ne trimita si noua o fotografie furata din backstage. Nu mica ne-a fost surpriza atunci cand ne-am trezit ca o si primim, pe mail.

Ne-am simtit partasi la smecherie si ne-a crescut pulsul cand am realizat ca in acest fel, noul nostru prieten, ne-a dus si pe noi acolo…

Am fost la cinci, sase metri de Hetfield. Daca si-ar fi dorit, ar fi putut sa ne atinga!

Sa vedem acum, cine se pune cu noi????

Finala Champions League la Bucuresti

Ieri am sperat ca Oltchim sa poata sa intoarca rezultatul. Nu s-a putut! Nu-i nimic! Pentru noi vor ramane campioane. Si-au castigat dreptul sa le iubim la fel ca pe “Craiova maxima”, Steaua, Nadia, Ivan Patzaichin sau Lucian Bute.

In aceasta seara, la Bucuresti, in Piata Constitutiei, Iris intra in teren cu sansa a doua, dar a ajuns in finala cu AC DC. Este o finala a sufletului nostru, o finala pe care o jucam cu gandul la victorie!


Iris, noi te incurajam pana in ultimul minut, oricare ne-ar fi sansa!

Soseste Maestrul in cetate

In majoritatea diminetilor, drumul catre gradinita se face in mare viteza. Ne-am obisnuit sa fim primii. Aunci cand nu reusim, suferim!

Cam pe la jumatatea drumului exista un loc pentru afisaj, de unde mai aflam cine si cu ce treburi mai vine pe la noi prin sat. Probabil ca exista si un Dumnezeu al provincialilor, daca ii acceptam ca specie distincta. Spun aceasta pentru ca am vazut un afis care le eclipseaza pe toate celelalte. De pe acel afis, un chip atat de luminos transmite o liniste atat de necesara in aceste vremuri. Nu pot sa nu remarc faptul ca si invitatia pe care o face este la fel de potrivita cu ceea ce se intampla in jurul nostru. Ne cheama sa vedem “Egoistul” de Jean Anouilh. Acest OM ne cheama sa ne arate o fata a egoismului, tocmai dansul, cel care a reusit sa palmuiasca de atatea ori nesimtirea si badarania.
Cand am trecut ultima data prin Bucuresti, in fuga, am intrat si pe aleea pe care, ani la rand, a calcat Stefan Iordache, doar pentru a incerca sa respiram acelasi aer, chiar si peste timp. A fost un scurt moment de liniste. Copilul nu stie cine este “strainul” pe care l-am vizitat, dar, in timp, o sa afle. Pentru el pastrez o inregistrare dintr-o emisiune trista, o inregistrare care poate sa fie o buna pilde pentru oricine:


Puteti sa vedeti aici, cea mai reprezentativa scena din aceasta piesa:

“Maestrul Beligan, Egoistul”

Maine, intr-o alta cetate, un alt maestru aduce sunetul pe care il ascultati, intr-o cutiuta de lemn, lacuita.
(pe MixPod ruleaza Joshua Bell, cel care concerteaza la Bucuresti, maine)

Riders on the storm

Ieri nu am mai apucat sa postam nimic. Drumul pana la Bucuresti a fost anost. Am calatorit tot drumul prin ploaie, in unele momente chiar torentiala. Putin inainte de Ploiesti am fost martorii unei tragedii in desfasurare, cu masini distruse si cu oameni insangerati. Nu am putut sa ne oprim pe drum decat in benzinarii, pe fuga. In Bucuresti, aceeasi ploaie rece imperecheata cu un frig patrunzator. Am mancat si ne-am culcat, fara prea multe comentarii.
Astazi, foarte devreme, am pornit la plimbare prin Bucuresti. Multe dorinte, putin timp. In plus, in unele locuri ne-am lovit de indolenta romaneasca (la observatorul astronomic nu am putut sa intram pentru ca nu era directorul acolo – „cata grija pentru vizitatori !”)
In schimb, Nichita ne-a primit, imediat, fara fasoane si cu multi porumbei. D’aia spunem noi, tot timpul, ca pare a fi un tip de treaba.