Ca lumina ochilor - Gabriela Tudorache

Nu implinisem paisprezece ani atunci cand, in prima dimineata de octombrie 1982, am fost treziti la cererea mamei noastre. Simtise ca aceea era ziua si isi dorea ne ne dea ultimele povete, se ne tina mainile noastre inca mici in mainile ei, tot mai schimonosite de boala. Uitase de orice durere fizica, dar locul fusese luat de o durere insutit mai chinuitoare. Stia ca puii ei vor merge mai departe fara ea.

Zilele trecute am gasit un comentariu care mi-a readus in minte aceasta dimineata, care m-a facut sa imi amintesc suferinta mamei mele. Chiar daca acest mesaj era un SPAM, m-a emotionat lupta in care s-au angranat doi copii care sufera alaturi de mama lor bolnava, diagnosticată cu meningiom- fomaţiune craniană, afecțiune care duce la orbire prin strangularea nervului optic. Sint convins, suferinta lor comuna o sa le dea putere sa treaca orice incercare.

Aceasta poveste despre tenacitatea unei familii asemanatoare cu cea pe care am avut-o si eu la un moment dat o puteti gasi pe blogul construit special pentru a o ajuta pe Gabriela Tudorache Dumitru sa lupte cu cancerul care incearca sa-i ia lumina ochilor, o lumina pe care o merita cu varf si indesat daca a stiu sa creasca asemenea copii.

Cititi-le povestea unor oameni incercati de Dumnezeu si ajutati-i daca puteti, fie si numai cu o rugaciune.

Dacii si romanii

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.

Copacii fără pădure sau livada lui herr Jürgen

Zilele trecute am ajuns într-o fundătură a unui drum județean din Mureș. Am dus acolo pe cineva care avea de schimbat o vorbă cu cel pe care îl tocmise să săvârșească un act de dreptate, să pună punct unui chin.
Am străbătut mai multe sate cufundate într-o apăsătoare tăcere, încremenite parcă în povestea prințului fericit, dar așteptând, înduioșător de naiv, finalul fericit. Lipsa copiilor ieșiți la joacă pe ulițele satelor făceau și apăsătoare imaginile caselor ciobite de timp, lăsate în urmă asemeni unor relicve devenite nefolositoare. Nimic din ceea ce se vedea de o parte și de cealaltă a drumului nu mai semăna a veșnicie de la țară. Pentru un trecător întâmplător, preocupat mai ales cu drumul, satele înșirate precum niște mărgele ieftine manufacturate în aceeași matriță nu mai pot însemna decât niște borne banale ale călătoriei sale.

Cu câteva sute de metri înainte de locul în care trebuia să ajungem, asfaltul a fost înlocuit de un drum desfundat, tăvălit într-un nămol clisos. De o parte și de alta, ca două fâșii, o livadă ciudata m-a făcut să tresar. Străbăteam un culoar în care imaginile erau apăsătoare, dar nu pentru că iarna își ceruse drepturile și scuturase frunzele. Nu!

Până să reușesc să îmi așez gândurile, am ajuns în locul în care un bătrân ciudat ne aștepta. Purta un suman greu, din postav verde, identic la culoare și chiar textură cu pantalonul și pălăria. Cu toate că bunicuțul părea gârbovit, pana de fazan de la pălărie și cizmele lustruite până la strălucire îl făceau să pară coborât direct din ceruri între acele dealuri scufundate sub noroaie. Zâmbea larg, împăcat. Livada era a lui. Acolo a sărutat-o pentru prima dată pe Greta, la vremea când jocurile copilărești nu își mai aveau rostul, și tot acolo, după o șură, aceasta îi născuse primul dintre copii. Multe dintre întâmplările simple ale vieții s-au întâmplat acolo, sau au legătură cu acea livadă. Cu ea și-a salvat familia în timpul sărăciei de după război, tot cu ea și-a rostuit copiii, unul câte unul, școlindu-i temeinic . Și tot pe acolo a dus-o pe Greta la tihna izbăvitoare și a așezat-o chiar în hotarul livezii, să-i scuture în fiecare primăvară floarea peste verdele crud al mormântului.
Ne-a așteptat cu o sticlă de țuică de pe pară, că doar asta a făcut el cel mai bine în toată existența sa. Acolo, în acea sticlă erau toate rosturile timpului său, sideful pe care a învățat să-l adune cu răbdarea măsurată de chiar propria viață. Ne-a dat sticlă că într-un ritual, odată cu salutul. Apoi ne-a spus că a tocmit lucrătorii care urmau să desradacineze pomii hidoșiti de bătrânețea lor, să-i pregătească pentru negustorii de lemne, dar mai ales să sădească în primăvară puietul. Totul era rânduit, doar însoțitorul meu mai trebuia să confirme termenii unei înțelegeri plănuită prin intermediari. Din câteva vorbe și câteva priviri, doi străini care se întâlneau pentru prima dată în viață hotărau finalul unei povești, dar și începutul alteia. Livada lui herr Jürgen avea să moară pentru a face loc unei alte istorii, mult prea puțin și a lui.

După nici câteva minute s-a bătut palma, discret, fără martori. Nu s-au făcut acte, nu s-au foșnit fișicuri de bancnote. Abia porniți, în timp ce îl priveam în oglindă, liniștea a fost spartă de motoarele drujbelor, semn că venise vremea la care pomii fructiferi ai acestei livezi să devină doar o adunătură de copaci fără pădure, măcinați de un cancer atemporal.

Cancerul din justiție

Ești bun doar că să-i dai bani, cât mai mulți, cât mai des. Nu îți va zâmbi nici măcar până țechinii vor fi în mâna ei ci îți va vorbi de sus, intangibilă în măreția destinului justițiar pe care îl are de îndeplinit. Nu poți să te aștepți nici măcar să te privească în ochi atunci când calcă în picioare întreaga ta viață, când distrug și ultima urmă de vlagă din trupul tău prin simplă tocare măruntă. Au tot timpul din lume, au toate condițiile de confort necesare pentru a te umili în mod repetat, în disprețul oricăror legi, în batjocora chiar și a ultimei umbre de bunsimț.
De cinci ani așteptăm ca justiția să dispună modul în care să se facă seccesiunea drepturilor tatălui și bunicului nostru, timp în care am adunat peste patruzeci de termene. Aseară, târziu în noapte, am accesat portalul Ministerului Justiției și am simțit cum mi-a crescut tensiunea. Aproape că am simțit cum îmi explodează capul. Am rememorat toate înfățișările pe care le-am avut și solicitările (motivate) pe care le-am avut. Nici măcar o singură dată, completele care s-au succedat nu au dat curs nici măcar uneia dintre ele. Nimic din ceea ce am adus în discuție nu a fost demn de a fi băgat în seamă, de cele mai multe ori la limita sau chiar în disprețul legii. Așa am ajuns în situația de a constata că prioritățile familiei mele sunt dictate de o mână de magistrați insensibili la dramele pe care le provoacă, la destinele pe care le trag pe o linie de triaj. Viața mea merge spre ruină doar pentru că ei tergiversează pronunțarea unei soluții utilizând cele mai josnice tertipuri cu scopul de a mă face să renunț în a-mi mai apăra drepturile. Acești oameni s-au școlit pe banii mei, își cresc copiii pe banii mei, își aroga nenumărate drepturi materiale și pe muncă mea, îmi batjocoresc până și liniștea din casă prin indolența cu care se înverșunează în a-mi nega drepturile.

Știu că sună dur, dar aseară mi-am pus problema de a-mi da foc pe scările tribunalului în care influența unui avocat a ajuns să anuleze orice urmă de legalitate și de bunsimț. În loc să-mi fac socoteli legate de darurile sărbătorilor de iarnă eu sunt obligat de o justiție ticăloasă să mă pregătesc de alte cheltuieli pentru a atacă sentințe profund ilegale.

Cu fiecare întâmplare din acest desfășurător îmi dau seama tot mai clar că am ajuns să mă lupt cu una dintre mafiile imobiliare pentru care legea este doar o anexa dispensabilă a sa, iar magistrații sunt numai uneltele, dacă nu chiar beneficiarii. Mi-aș da foc dacă nu aș realiza că până și acest gest nu ar face altceva decât să le ușureze demersul. Ei au pus ochii pe o casă și o doresc, pe degeaba. Îmi este silă de țara în care judecătorii nu au nici cea mai mică răspundere. Le doresc ca într-o bună zi să fie călcați pe trecerea de pietoni de un pușcaș marin deghizat în diplomat, numai ca să simtă și ei ceea ce simț eu acum, neputință brută. Sunteți ticoloși, sunteți cancer curat. Asemeni celei mai perverse tumori, va întoarceți împotrivă trupului din care ați crescut, trupul care a știut să vă dea vouă tot ceea ce a avut mai bun doar ca să va păstrați curățenia obrazului, sau poate a tălpii....


Nedreptățile pe care mi le faceți mie lovesc cu mult mai năpraznic într-unul de la care o să așteptați să vă primiți pensiile, peste ani. Am să fac tot posibilul să va trateze ca pe niște infecți, să nu uite că i-ați influențat nefast viitorul atunci când ați ales să-i blocați cu anii accesul la ceea ce era dreptul său legitim ca urmaș al omului care s-a stins având fotografiile sale sub perna de spital. Nu sunteți decât un buboi, o gangrena dezgustătoare.

Puteți să o priviți în ochi pe această bătrână care plânge de fiecare dată când vede mormântul fiului ei. Să știți că blocați inclusiv construirea unui monument funerar decent, iar bunică noastră suferă tot de o formă de cancer în fază terminală, la fel ca și voi.

Da, bătrâna plânge de ciudă privind mormântul mizer al copilului pierdut.

Cimilitură

Ar fi implinit optzeci si unu de ani. Asta daca nu .....

Tot o Sfântă Maria

Un alt motiv al sosirii noastre în Galaţi este şi faptul că bunica/străbunica noastră a fost diagnosticată de curând cu o boală cruntă, aceasta reuşind să-i umple de veninul durerii ultima parte a vieţii. Vârsta şi bolile au reuşit să o facă să îşi dorească sfârşitul, să renunţe la orice formă de luptă pentru o secundă, o săptămână, o lună în plus. Nu mai ascunde asta.
Când am ajuns la ea au podidit-o lacrimile. I-a bocit câteva minute pe toţi dintre cei mai dragi plecaţi din viaţa ei, umbre impasibile la suferinţa ei, însă prezenţi în fiecare dintre clipele pe care le trăieşte. I-a jelit pentru că ei nu au avut şansa să trăiască ceea ce trăia ea în acele momente, adică să ne vadă pe noi. A făcut asta ca şi cum s-ar fi simţit vinovată pentru că le-a supravieţuit, că ea a trăit şi a fost cea care s-a îngrijit pentru fiecare de rosturile pomenirii numelui.
Fotografia aceasta mă emoţionează până la lacrimi pentru că atunci când o privesc sânt tentat să mă întreb dacă nu cumva am reuşit să-i aducem leacul izbăvitor, bucuria supremă care a făcut-o să întinerească, aşa cum o ştiam pe vremea în care aşteptam iarna ca să vină mai ales de dragul gutuilor rânduite la geam, învelite în hârtie. În casă trosneau lemnele în foc, iar femeile torceau lâna sau lucrau la războiul de ţesut.
Astăzi, este de Sfânta Maria, iar noi o avem pe a noastră, cea care ne-a arătat atât de multe dintre rosturile simple, ale ţăranului curat la minte şi la trup. Ar fi o mare bucurie să ştim că măcar pentru puţin timp am reuşit să îi vindecăm suferinţele, iar zâmbetul este acela din urmă cu mai bine de patruzeci de ani, al tinerei bunici care era...

Tot în zi de 13 (a)Sincron - Cornel Fugaru

În copilărie, printre primele discuri de vinil pe care le-am avut în casa părintească s-a numărat şi un single "Sincron”. Imaginea o am şi acum întipărită în minte, chiar dacă ulterior am descoperit trupe pe care le-am iubit mult mai mult. Mă fascinase ideea acelei fotografii aflate pe discul Electrecord cu membrii trupei călăre, între blocurile turn de pe Calea Victoriei.
Astăzi, în zi de 13, Sincron-ul rupe încă o parâmă dintre cele care mai ţin una dintre frumoasele corăbii ale pop-rock-ului românesc la cheiul realitatii.
Cornel Fugaru a fost printre cei care au tălmăcit poveşti pe portativ asemănător unei mări când linistită, când in plina furtună. Până astăzi, 13.

Ciorbică bună

Umblu destul de mult pe bloguri de "papa bun". Sunt puzderie, care mai de care mai sofisticăcioase, mai pretenţioase în a folosi tot felul de ingrediente exotice, minunăţii pe care nu le înţelegem nici după ce luăm în braţe DEX-ul, pe care nici măcar nu visăm că vom ajunge să le vedem vreodată.

Astăzi, după ce am dus copilul la grădiniţă, mi-am luat revanşa şi am făcut o ciorbă de oase cu pete de carne, cu legume şi verdeţuri adevărate, cu borş la fel de adevărat. Cu fiecare zi care trece mâncăm cu tot mai mare lejeritate, aproape cu plăcere, plastic.
Oare de ce nu există un blog de nişă, un blog al ciorbelor banale şi atât?

Vă dau această reţetă în imagini. Singura recomandare este aceea de a gusta tot ceea ce gătiţi, cât mai des. Gustaţi cu gândul la copilul care se va obişnui să mănânce sănătos, diminuând semnificativ riscurile incredibile de care este asediat. Este greu să gătiţi cu drag, cu sare şi verdeţuri, cu bucurie?

Foarte mulţi dintre cei care ajung în situaţii limită sunt tributari alimentaţiei din zilele pe care le trăim, haotică şi plăsticoasă.
De ce am uitat cât de bună poate să fie ciorba de oase, dreasă cu ou şi acrită cu borş?
Astăzi a fost ziua de luptă împotrivă cancerului la copii. Obişnuiţi-i să mănânce sănătos! Este chiar atât de greu?

Mărul de aur

Astăzi este ziua lui Ştefan Iordache. Am aflat acest lucru citind un articol legat de unul dintre obiceiurile omului care ştia cu atât măiestrie să întruchipeze şi săracul şi bogatul, şi măreţia, dar şi nimicnicia.
Eram copil atunci când am văzut pentru prima dată "Strainul” (Mihai Iacob, regie). Deşi eram ahtiat după filmele americane (acum îmi vine să râd!), filmul m-a marcat. De fiecare dată când era reprogramat îl urmăream cu acelaşi interes, de parcă se putea întâmpla ca unul dintre personaje să se revolte împotriva scenariului şi să declanşeze o revoltă a poveştii devenită plictisitoare. Nu s-a întâmplat asta, niciodată.
De multe ori am trecut pe lângă cârciumioara în care "Strainul” împărţea cu alţi străini "Marul de aur”, însă abia acum am aflat. Aş fi putut fi unul dintre de la masa lui, dar nu am ştiut. Oricum, nici mărul nu mai are strălucirea discretă de altădată. Acum este mult, mult mai lustruit, însă eu tot după cel pe care îl ştiam tânjesc.
Ca o ironie crudă, Ştefan Iordache s-a născut în ziua care, mult mai târziu, era declarată ziua mondială de luptă împotriva cancerului, boală care avea să-l răpună!


..........

Dirty Dancing

Patrick Swayze a fost un rasfatat al sortii. Pana intr-o zi in care norocul si-a intors fata de la el. I-am privit filmele, atat de diferite intre ele. L-am admirat mai ales pentru cele mai siropoase. Avea darul de a taia greata dulcetii in exces. Nu pot sa uit cum l-am vazut prima data in Dirty Dancing, intr-un subsol de la Teatrul Dramatic din Galati, intr-o inghesuiata de nedescris, la “video”. Cati mai sunt cei care isi amintesc aceasta forma de socializare in grup? Astazi descarcam de pe torente sau pur si simplu cumparam, inchiriem DVD-uri.

Acum un an, “ghost” a pierdut definitiv lupta cu moartea, rapus de un cancer de pancreas. Trupul sau atletic s-a macinat cu o viteza incredibila in acest…. Dirty Dancing.

Un trecator

Eram in Bucuresti, pe langa magaziunul "Muzica". Asteptam sa apara baietii potentatilor vremii, cei care aveau viniluri cu Beatles, Pink Floyd, Motorhead, Ac/Dc, Queen, Iron Maiden, sau Deep Purple. Le gaseau langa birourile lor din cires, la fiecare intoarcere a parintilor de "afara". Le ascultau si ni le vindeau noua, celor care doar le visam. Oricum soseau altele, intr-o saptamana, doua.

Stateam sprijinit de perete, asteptand sa apara "prada". Atunci l-am recunoscut in multime pe Gerula, doar ca arata altfel. Avea un trenci gri si o palarie asortata. Nu se grabea, nu zambea. Iar Bastus nu era cu el.

Au trecut doi ani de cand l-a rapus un cancer faringian. Se pierde cu fiecare zi care trece, la fel ca si o fotografie supraexpusa. Incet, incet, i se pierd tuşele. Sa-i laudam numele!

TeleEnciclopedia

Eram copil. In fiecare sambata, seara, urmaream "teleenciclopedia".

Intr-o seara am fost socat atunci cand, urmarind emisiunea, am aflat ca unul din patru oameni dezvolta o forma de cancer. M-am uitat in jur. Noi eram patru: parintii si doi copii. M-am intrebat atunci care sa fie "alesul" dintre cei patru... Nu aveam de unde sa stiu ceea ce avea sa urmeze.

Oameni buni! Viata trebuie sa treaca in fata oricaror orgolii! Pana acum, din cei patru membri ai familiei, l-am numarat si pe cel de al doilea care nu a reusit sa treaca "strunga".

Astazi am auzit un strigat!

Hai sa-l ajutam pe DAX. Hai sa incercam sa salvam un sunet!

VirtualKid a hotarat sa vireze primii sai bani castigati de pe urma unui link platit.
35 de dolari, virabili prin "paypal". Nu este mult, nu este putin!

Va rog sa intindeti mana omului care se simte singur cu boala! Sa-i aratam, impreuna, cat de mult se inseala...
.

Cum se scrie istoria

20 iunie 1977. Mama mea, la douazeci si noua de ani, isi lua permisul de conducere. Avea o viata implinita, doi copii (scolari cu rezultate bune), avea masina si avea banii suficienti unui trai decent. Nici nu banuia cat de repede urma sa se schimbe situatia.

In aceeasi zi, peste ocean, Elvis Presley susţine ultimul său concert în Rapid City, Dakota de Sud. Nimeni nu banuia cat de aproape ii era sfarsitul. Mai putin de doua luni. Omul care si-a cladit destinul fabulos folosind o chitara, iesea din scena.


Doua aduceri aminte. Doua destine fara legatura intre ele, doua povesti de viata!

Si noi ne incercam sansa cu speranta ca ne asteapta numai lucruri bune. Toti oamenii traiesc cu dorinte si cu dezamagiri asemanatoare. Toti incearca!

Micul gradinar

In aceasta dimineata am trimis (doar prin e-mail) un buchet din crinii nostri, de la Idrifaia. I-am ales pe cei mai frumosi dintre ei, cu speranta ca o sa reuseasca sa-i faca ziua mai luminoasa si mai colorata. Pentru ca stim ca viata ii este preaplina de drumuri, ne-am gandit ca o clipa de tihna este binevenita!

Motivul principal pentru care am facut asta, desi nu este singurul, a fost acela ca a ales sa aduca mai in fata problemele Asociatiei „Impreuna pentru copiii cu cancer” din Tg. Mures, in ianuarie 2007.

Mai exista oameni care impun respectul celor din jur, doar pentru ca nu uita sa se comporte normal, chiar si dupa ce au cunoscut consacrarea.

Poate ca toate florile noastre sunt prea putine pentru cat ar merita un astfel de OM.
.

Copilul si durerea

Pentru fiecare parinte exista un chip al bucuriei: propriul copil inflorit in zambet. Copilul care doarme tihnit, fara sa-i pese de problemele celor mari, copilul care isi doreste tot ceea ce exista pe lume.

Exista si parinti pentru care aceasta enumerare s-a transformat in suspin. Pentru ca am vrut sa vad ce se scrie pe alte bloguri despre aceasta zi, am folosit un motor de cautare ( google ). Cuvintele cheie au fost optimiste, insa, ochii mi-au cazut pe un sait care mi-a taiat respiratia. Mi-am dat seama cat de fragila este linia de demarcatie intre agonie si extaz.

M-am intristat!

Cand eram copil, urmaream cu regularitate “Teleenciclopedia”. Intr-o seara de sambata, inainte de culcare, am urmarit un film foarte scurt, in care se afirma ca o ehipa de medici renumiti au ajuns la concluzia ca unul din patru oameni dezvolta o forma de cancer. Am fost socat! Noi eram patru: mama, tata si doi copii!
Un an mai tarziu, mama murea din exact acest motiv. La distanta de douazeci si cinci de ani, tot datorita unei cauze asemanatoare, pleca si tata.

Am cautat cele doua boli, tot cu “google”. Am cotrobait prin multe cotloane, am insistat.
Intamplarea a facut sa gasesc un blog, facut special pentru a ajuta la intelegerea bolii, in chiar ziua in care a pornit la drum: "tot ce (nu) ai vrut să ştii … despre cancer"


Va rog sa va ganditi, dar mai ales sa incercati sa faceti ceva pentru acesti copii. Cred ca si o simpla rugaciune este mai mult decat nimic.