Cinema

Dacă am mai putea să ne amintim emoţia cu care mergeam la cinema, în copilărie, poate că am privi cu alţi ochi felul în care o simplă proiecţie la grădiniţă s-a transformat într-o emoţie generală. Cinematograful ad-hoc mi-a demonstrat că diferenţele dintre oameni sunt foarte mici, nesemnificative, atunci când vârsta este mică, atunci când trufia şi setea de mărire a adulţilor nu a infestat mintea crudă, copilărească. Ne-am bucurat şi ne-am întristat, în egală măsură, atunci când personajele de pe pânza albă îşi trăiau poveştile efemere, repetabile până la obsesie la fiecare noua apăsare de buton. Copilul vede cu aceeaşi bucurie, de fiecare dată, aceeaşi poveste, fără să-i pese de nefericirea unui personaj care s-a săturat să joace, mereu şi mereu, aceeaşi poveste.
Timp de o oră şi jumătate am avut parte de o fărâmă de bucurie copilărească, transmisă prin simpatie de întreaga grupă a fiului meu. Asemeni bătrânului care umblă cu căruța cu coviltir ca să organizeze câte o seară de cinema în fiecare sat, tot aşa m-am simţit şi eu în timpul proiecţiei. Fericirea citită pe feţele copiilor a făcut să pălească eforturile necesare pentru ca cinematograful să poposească în grupa noastră, iar întâmplarea este mai de preţ decât oricare dintre Oscar-uri.

Mi s-a făcut dor de cinematograful Ţiglina, locul în care, de multe ori, liceanul care iubea librăria alăturată intra la câte un film. Cui îi mai pasă că, uneori, chiulea de la cursuri? Cinematograful a murit şi el, odată cu librăria.

Oare este simplă istorie consemnată cu răceală de cronicar?

......