A fost o vreme în care nişte tineri refuzau să se tundă scurt, visau să aibă propria pereche de blugi pe care să o "uzeze” frecând-o cu cărămida, se împrieteneau pe veci cu fiul activistului care putea să aducă viniluri de afară. Am crescut în această atmosferă. Am avut frustrări, am învăţat să mă bucur chiar şi pentru faptul că aveam aspiraţii, chiar dacă unele aveau să să dovedească prea mari. Am suferit pentru ele şi am învăţat să mă bucur pentru jumătăţile realizate. Nu i-aş spune resemnare, chiar dacă este foarte aproape. Mereu i-am admirat pe oamenii polivalenţi, mai ales pe cei care au reuşit să menţină echilibrul între preocupările lor, uneori antagonice, cel puţin în aparenţă. Numele lui Constantin Dan Bădulescu nu mai înseamnă foarte mult chiar pentru "pletosii de altadata”, asta şi datorită alegerii sale de a se dedica vieţii preoţeşti, chitara şi compoziţia rămânând în plan secund. Într-un fel, acest Aramis al rock-ului românesc a reuşit să scrie o poveste despre competiţia dintre propriile aspiraţii, o poveste care îşi aşteaptă o posibilă continuare... poate "după douăzeci de ani".
Motivul pentru care am ales să scriu despre el în această zi este acela că mi l-am amintit în postura mai puţin cunoscută, aceea de preot slujind la despărţirea de un alt muşchetar al chitarii, unul răpus de "Gărzile Palatului". La fel ca în poveste.... ucis mişeleşte!
Oare cui ar trebui să-i arătăm oglinda?
6 comentarii:
Exact, frecai la blugi cu cărămida până îţi săreau ochii... Ce vremuri. Şi ce hituri au apărut în acea vreme... Mi-a plăcut partea cu "fiul activistului", n-am avut parte de unul căruia să îi placă rockul.
Să aveţi un sfârşit de săptămînă cât mai bun, ştrumfilor!
Mi-aduc aminte cu placere de cat de mandru-am devenit cand am primit prima pereche de blugi, ce nici macar lungi nu erau. Ma rog, erau o tentativa de blugi, se chemau "Pintea viteazul", dar ma simteam ca un pasa-n ei, si defilam pe ulita cu nasul ridicat, nevoie mare...
blugii erau, alături de "adidaşi", o marfă rară în acele vremuri; poate de aceea cei care reuşeau să pună mîna pe ele păreau că fac parte dintr-o sectă: tineret în adidaşi, generație-n blugi ...
Cristian Lisandru:
Fiul activistului a fost foarte necesar. As spune ca a fost unul dintre vectorii culturali din acele vremuri. De cele mai multe ori, tot el ne vindea si blugii.
Teo Negura:
Iti mai amintesti care erau marcile de blug la care visai atunci?
doctorul:
Imi amintesc si acum cu foarte mare placere de incantarea cu care purtam "pantofii sport Killtek", chiar si la costum, la fel ca si Falco.
Trimiteți un comentariu