Păstruga lui Săndel

Patru ani am plătit factura pentru un telefon pe care nu l-am utilizat, dar care a fost al tatălui meu. Mi-am dorit să pot să-l dau nepotului său, ca să poată să-i ducă şi în acest fel numele mai departe.
Astăzi, când m-am întors din oraş, după ce umblasem cu treburi mărunte, în timpul în care copilul dormea somnul de prânz, telefonul care este acum al lui a sunat. M-am emoţionat imediat pentru simplul fapt că pe afişaj apărea un nume, ceea ce însemna că este cineva al cărui nume a fost salvat de către tatăl meu. Am răspuns. Vocea de dincolo a întrebat dacă sunt domnul... şi a folosit numele de familie. I-am răspuns că da, iar până să-i spun că nu sunt cel pe care îl caută şi-a dat drumul la gură. Era "Sandel, ăla pe care l-aţi ajutat să scoată maşina din şanţ, la Murighiol, acum cinci ani, când ploua cu găleata. Am venit în Galaţi şi v-am adus o păstrugă frumoasă, special pentru dumneavoastră.” I-am mulţumit, fără să-i mai spun că defapt nu sânt cel care crede, dar că sânt plecat din oraş şi că nu am cum să-l primesc. Am mai schimbat câteva vorbe despre motivele pentru care "nu m-a mai văzut pe acolo”, fără să-i spun adevărul crud.
Imediat după ce am închis, a început tentaţia de a suna înapoi şi de a-i spune omului că a vorbit cu altcineva. Cu cât trecea timpul era tot mai greu să nu fac asta. Atunci m-am hotărât: am şters apelul din registru, am şters şi numărul din agendă.

Probabil, astăzi, în Galaţi, cineva mănâncă păstrugă!