Mi se face dor, uneori, de serile în care eram suficient de nebun încât să dau la maxim pick-upul în timp ce ascultam muzică unor "descreeraţi buni numai să infunde puşcariile” (asta era părerea tatălui meu). Da, mi se face dor de acea perioadă în care oamenii aveau mai multă înţelegere pentru cei din jur, iar supărarea pentru câte un astfel de episod de vacarm trecea la fel de repede cum şi apărea.
Da, în seara asta mi s-a facut dor, aparent fără nici cea mai mica explicatie, de Lemmy. Tatăl meu era scârbit de tot ceea ce vedea si auzea legat de el. Pur şi simplu il desgusta la modul cel mai concret. De câteva ori chiar am încercat să i-l prezint pe Lemmy cu latura lui umană, sa-i spun lucruri pe care le citisem despre el, însă am vorbit la pereti. Cum ar putea un om născut in seara de Crăciun să fie altfel decât valoros?
Mi-am amintit chiar acum, când scriu aceste rânduri de imensa bucurie resimţită atunci cand am ajuns acasă cu primul meu album Motorhead – ten years. Dădusem pe el o mică avere, mai ales pentru un elev de liceu. Dacă ar fi ştiut, tata m-ar fi cotonogit, cu toate că nu-i statea in obisnuinţă. Salariul lui era de numai trei ori mai mare decât plătisem eu pe un vinil.
Mi s-a facut dor, defapt, de un tânar pe care nu l-am mai vazut de foarte mult timp. El îl admira sincer pe Kilmister şi nu îl credea atunci când il auzea spunând că este "a serial killer".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Ce coincidenţă. Azi am văzut câteva videoclipuri de-ale lor şi nişte imagini din concerte pe Rocktelevision.com. Buni. Îi ascult de fiecare dată cu plăcere.
Cristian Lisandru:
Foarte buni, pentru cine gusta genul. Eu am iubit muzica lor, mai ales in liceu.
Trimiteți un comentariu