Cei care și-au consumat copilăria înainte de 1989 nu vor fi mirați atunci când citesc aceste câteva rânduri cu care Dan Verona își începe tulburătoarea sa carte, "Îngerii chilugi":“De la început trebuie să-ți spun că nu sunt fiul lui papa Onasis. Prima dată am ținut o portocală în mână la paisprezece ani. Citisem undeva că portocalele se mănâcă, dar cine pune bază pe tot ce scrie în cărți? Îmi închipuiam că trebuie să fie, în cel mai bun caz, niște invenții teribile pentru pipota faraonilor. Sau cam așa ceva. Când am văzut prima dată sferele portocalii am crezut că sunt niște obiecte extraterestre.”
Eu am citit-o pentru prima dată în timpul liceului și am găsit puterea să-i compătimesc pe copiii internatului în care se desfășoară acțiunea, cu toate că la acea vreme nu vedeam portocale și banane decât în preajma sărbătorilor de iarnă, dar și atunci foarte, foarte bine drămuite. Părinții își puneau în valoare cele mai ciudate combinații în materie de relații, făceau nenumărate schimburi de favoruri cu oameni cunoscuți sau nu, doar ca să ne facă această bucurie, măcar o dată pe an. Nu pot să uit cum scotoceam toată casa pentru a găsi fructele miraculoase, dar mai ales bucuria pe care o trăiam atunci când le găseam prin cine știe ce cotloane. Cu toate acestea, îmi amintesc sentimentul de vinovăție care se instala imediat după ce le mâncam, la gândul că mica hoție i-ar putea supăra pe părinți.Cu toate acestea, fiind nu foarte departe de situația lor, i-am compătimit din tot sufletul meu pe acei îngeri chilugi, semn că suferința comună apropie cu mult mai ușor oamenii decât desfrâul, de orice fel.
Astăzi, portocalele nu mai lipsesc din nicio casă iar copiii noștri nu pun mare preț pe ele. Noi îi sâcâim permanent să le desfacă, să își ia cât mai multă vitamina C din ele. De multe ori ne refuză iar noi insistăm. În mintea noastră portocala o să rămână un fruct învăluit într-o stranie magie, chiar și așa, scăpătat și căzut într-o dizgrație a propriei abundențe.
Defapt, am vrut să vă îndemn să citiți, recitiți, cartea "Îngerii chilugi" a lui Dan Verona. Este o carte poem, un poem al copilăriei încheiată prea devreme din cauza dorinței de a scăpa din ghearele sărăciei. Unii... o să vă regăsiți, puțin!
.
4 comentarii:
dacă mi-o împrumuţi, o citesc :)
Multe lucruri citite in carti mi-au parut extraterestre.
Ai mei baieti nu prea se lasa rugati in a manca portocalele.Acum le cumpar imediat nu mai sunt:).
La fel se intampla cu orice fruct.
Poate am insistat si eu cand erau mai mici.:)
N-am, citit cartea,deci e o provocare.
Sigur am sa ma regasesc,mai ales ca trei ani de scoala si un trimestru l-am petrecut intr-un internat,de unde doar o data pe luna aveam invoire acasa.Asa s-au strans legaturi puternice intre toate "internistele".
Prima data banana am mancat cand eram in clasa aVII-a,cand sora mea mai mare,liceana fiind,a apucat sa vina acasa cu un ciorchine verde.M-am intrebat de ce in imagini au culoarea aurului,asa ca am mai asteptat cateva zile sa se coaca.Le-am impachetat,pe fiecare in parte,in ziar si le-am asezat cu mare grija pe dulap.Cand am crezut ca s-au copt am avut marea surpriza sa gasim coaja neagra,dar miezul si aroma au avut un gust si miros divin.
Daria B.:
Din pacate nu o mai am. Nici macar nu mai sint sigur daca am avut-o sau am imprumutat-o.
@angi:
Si eu am avut ocazia sa experimentez "viata de internat", ba mai mult, intr-unul militar.
Trimiteți un comentariu