Ședință tehnică - ACS Speranta

Speranta este unul dintre cele mai frumoase dintre cuvintele care pot fi asociate cu un proiect dedicat educarii copiilor, indiferent de scopul concret pe care si-l propune. Ce nume mai potrivit ai putea sa gasesti care sa descrie mai fidel sentimentul pe care il ai atunci cand te decizi sa il duci, de mana, la primul antrenament, la primul meci oficial. Dar atunci cand tu, parintele de pe margine, alergi ca sa ii ingrijesti rana primei accidentari, sa-i stergi primele lacrimi de durere, sau doar de ciuda penru prima infrangere.
Toate acestea, dar si altele, sunt visele pe care parintele le aduna intr-un balon de sapun, fara sa-i pese de fragilitatea lui. El spera si se lupta pentru ca puiul lui sa capete puterile de a razbuna toate neimplinirile de care a avut parte, meritate sau nu.
Dar, inainte de toate, de glorie si implinire materiala, speranta se leaga si de atmosfera din cadrul echipei, de conditiile creeate pentru nesterea unor viitoare caractere, ale unor prietenii care sa infrunte timpurile...
Imi este drag de fiecare data cand il vad pe antrenor cum incepe fiecare antrenament, foarte serios, cu o sedinta tehnica. Printre ei sunt viitorii campioni, nu trebuie decat sa-i asteptam, fara sa ne pierdem... "Speranta".

Părintele copilului mereu surâzător

În urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea în care eram liceean, mi se întâmpla foarte des să mă întâlnesc în apropierea şcolii cu un tandem care mi se părea ciudat: un copil permanent surâzător, însoţit de un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât eram eu atunci. Ceea ce mă intriga, aproape de fiecare dată, era faptul că amândoi aveau mâinile şi hainele mânjite cu cretă de mai multe culori. Cu toate acestea, îi priveam cu fascinaţie cum se întreceau în a face desene cât mai multe, cât mai mari, cât mai frumoase. Întrecerile lor făceau ca trotuarul străzii "Regiment 11 Siret" să fie un covor colorat peste care treceau zilnic paşii riveranilor. Iar întrecerile deveneau tot mai înverşunate cu fiecare ploaie care aducea "pânze noi".



Anul trecut, am fost prin Galaţi şi am ajuns şi pe acea stradă. Părintele copilului mereu surâzător stătea singur pe o bancă şi privea în gol, spre parcul grădinii botanice. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că şi de această dată avea urme de cretă pe haine. Am parcat şi l-am urmărit preţ de câteva minute. Avea aerul unei linişti care venea din interior.
După foarte puţin timp, un părinte însoţit de copilul său s-au oprit şi au intrat în conversaţie, tot cu zâmbetul pe buze. La un moment dat, ca un răspuns al întrebărilor mele, părintele copilului mereu surâzător a scos din buzunar o bucată de cretă şi i-a dat-o copilului, apoi şi-a continuat conversaţia cu tatăl mogâldeţei care s-a şi apucat de mâzgălit.

Câteva luni mai târziu, printr-un joc al hazardului, am aflat despre copilul mereu surâzător că ar trăi peste ocean, după ce şi-a terminat studiile la o universitate râvnită şi de către bogătani, beneficiind de o bursă de merit. Şi am mai aflat că ar fi pictor cu expoziţii personale şi tablouri vândute.

Acasă, părintele copilului mereu surâzător priveşte în gol, având bucuria pe chip şi culorile în suflet: aventura lui de pe simezele de asfalt s-a incheiat. S-a întors la meseria care i-a dat posibilitatea de a avea mereu o pâine pe masă, aceea de zugrav.

Inaltarea

Dupa ce am iesit de la gradinita, am dat o fuga pana la biserica, sa-l cautam pe parintele Ionut, cel care acum trei ani in urma, in acelasi lacas de cult ne revela taina botezului. Dansul este cel care ne pune in mana "Trupul Lui", apoi ne povesteste despre “Inaltare”. Si tot dansul ne vegheaza atunci cand ne dam in leagan sau ne jucam fotbal pe iarba din jurul bisericii, fara sa ne dojeneasca.