Siajul ca o povara

Mi s-a intamplat in adolescenta sa plec intr-un mic voiaj pe Dunare, cu vaporul. Mai mult decat atat, am avut pe puntea acelui vas si o dezamagire care mi-a transformat excursia intr-un amar exercitiu de imaginatie: am stat ore in sir pe o banca de la pupa, cu ochii pierduti in intunericul pe care doar spuma alba din siaj mai reusea sa sparga valul negru al noptii, iar sunetul si vibratia motorului faceau scena apasatoare. Atunci, poate pentru prima data in viata am incercat sa imi imaginez ce putea gandi omul care intr-un moment de ratacire s-ar decide sa isi incheie socotelile cu viata, care ar avea intrazneala saltului. Parea usor, la indemana oricui. Imi amintesc incredibil de multe detalii, asa cum stiu sigur ca nu am fost nici macar o secunda tentat sa ma apropii macar de balustrada din lemn de stejar lacuit. Insa exercitiul de imaginatie nu mi l-am refuzat. Cu ochii mintii m-am vazut pregatit de salt, apoi plonjand in gol, am trait secundele spaimei finale, am simtit apa invadandu-mi plamanii. Nu sufeream deloc, insa pe masura ce povestea aceasta o fauream cu gandul, am inceput sa vad ceea ce ar fi urmat. Am realizat faptul ca in cazul meu, al oamenilor in general, consecintelor trecerii prin viata li se poate aplica intocmai fenomenul fizic din siajul acelei nave. Decizia finala ar starni o nefireasca agitatie, apoi ca si in cazul fluviului taiat de carena vasului meu, ar rani cateva dintre persoanele aflate in imediata apropiere, apoi s-ar asterne linistea. Unii i-ar spune uitare.
Dedic aceasta postare unui prieten despre care am aflat intamplator ca si-a gasit curajul asumarii uitarii inainte de vreme.

Lucrurile simple ale vieții

Lucrurile simple ale vieții vin și trec simplu, într-o liniște nefirească, fără să-și primească mai nimic din ceea ce ar merita.

Ieri, la Brăila, am găsit frumusețea brizei Dunării, acea pală rece de vânt pe care oamenii locului nu o mai prețuiesc tocmai pentru că o au zilnic, se trezesc și adorm cu ea în preajmă. Și chiar dacă uneori a reușit să ducă frigul până aproape de os, tot nu a putut să ne îndepărteze de o amintire frumoasă, amintirea momentelor în care am fost lupi de apă dulce, într-un alt exercițiu de bucurie în fața lucrurilor simple ale vieții...

Prima data pe vapor

Nu cred ca se indoieste nimeni de faptul ca prin Targu Mures nu trec vapoare. Acesta este motivul pentru care in aceasta calatorie am stabilit un obiectiv foarte clar: sa “ne dam” cu vaporul.

Si chiar asa am si facut. Am urcat pe cel mai mare vapor pe care l-am intalnit pana acum…. Si era…. “IMENS”. Cel putin asa i s-a parut copilului. Vaporul imens era bacul care face curse regulate intre Galati si localitatea Bratianu (judetul Tulcea).
Asa am ajuns sa-l cunoastem si pe capitanul vaporului, nenea Misu Bosneaga. Am dat mana cu el si l-am trecut pe lista capitanilor pe care ii cunoastem. El este al treilea, dupa capitanul Hook si dupa capitanul Cousteau.

Stau si ma intreb cat poate sa ramana in amintirea unui copil de trei ani dintr-o astfel de intamplare si cum o sa vada de acum incolo alte vapoare. Cand am urcat pe punte i-am remarcat emotia. Parea sa fie si un soi de teama de necunoscut, insa, am remarcat si dorinta de a cunoaste. Iar aceasta a invins teama! Am trait o bucurie meritata. Ne-am scaldat in soare si in briza gingasa de Dunare. In spatele nostru, departe, ne-a privit suveran ”Turnul de televiziune”, unul dintre simbolurile orasului.

Amanuntele nu sunt importante. Pur si simplu am mai trait ceva care merita povestit la gradinita.