Siajul ca o povara

Mi s-a intamplat in adolescenta sa plec intr-un mic voiaj pe Dunare, cu vaporul. Mai mult decat atat, am avut pe puntea acelui vas si o dezamagire care mi-a transformat excursia intr-un amar exercitiu de imaginatie: am stat ore in sir pe o banca de la pupa, cu ochii pierduti in intunericul pe care doar spuma alba din siaj mai reusea sa sparga valul negru al noptii, iar sunetul si vibratia motorului faceau scena apasatoare. Atunci, poate pentru prima data in viata am incercat sa imi imaginez ce putea gandi omul care intr-un moment de ratacire s-ar decide sa isi incheie socotelile cu viata, care ar avea intrazneala saltului. Parea usor, la indemana oricui. Imi amintesc incredibil de multe detalii, asa cum stiu sigur ca nu am fost nici macar o secunda tentat sa ma apropii macar de balustrada din lemn de stejar lacuit. Insa exercitiul de imaginatie nu mi l-am refuzat. Cu ochii mintii m-am vazut pregatit de salt, apoi plonjand in gol, am trait secundele spaimei finale, am simtit apa invadandu-mi plamanii. Nu sufeream deloc, insa pe masura ce povestea aceasta o fauream cu gandul, am inceput sa vad ceea ce ar fi urmat. Am realizat faptul ca in cazul meu, al oamenilor in general, consecintelor trecerii prin viata li se poate aplica intocmai fenomenul fizic din siajul acelei nave. Decizia finala ar starni o nefireasca agitatie, apoi ca si in cazul fluviului taiat de carena vasului meu, ar rani cateva dintre persoanele aflate in imediata apropiere, apoi s-ar asterne linistea. Unii i-ar spune uitare.
Dedic aceasta postare unui prieten despre care am aflat intamplator ca si-a gasit curajul asumarii uitarii inainte de vreme.

"Poftitorul" (restaurantul chinezesc din Galati)

Foarte aproape de locuinta din Galati, in drumul care duce catre faleza Dunarii, se afla restaurantul chinezesc. Nu suntem dintre cei foarte deprinsi cu specialitatile acestei bucatarii, insa nici complet straini nu suntem, mai ales ca, in marea lor majoritate, aceste mancaruri sunt pregatite cu mult mai mare atentie pentru sanatate.
Totusi, nu despre aceasta doream sa povestesc, ci mai degraba despre o intamplare amuzanta legata de butaforia la care au recurs cei care conduc stabilimentul in incercarea de a convinge trecatorii sa-i calce pragul. Plimbandu-ne prin zona, copilul a observat statuieta din lemn pictat care strajuieste intrarea in restaurant, dar a remarcat si faptul ca personajul pe care il reprezinta nu prea seamana cu oamenii pe care i-am intalnit pana acum. Ceva il deosebeste si il face interesant, iar intrebarile legate de infatisarea lui au curs ca un torent dupa o temeinica ploaie de vara.
Un singur lucru l-a inteles copilul fara sa aiba nici macar un dubiu. "Omul" se afla acolo cu un scop precis: trebuia sa ii ajute pe cei nehotarati sa paseasca pragul restaurantului si sa deschida pungile...

Amuzant este ca fara sa avem vreo discutie despre aceasta, copilul i-a dat un nume indeletnicirii pe care o facea batranul chinezoi de lemn, demna chiar de inscrierea in nomenclatorul de meserii:

- Tata, asta-i "poftitorul"!
.

O conversatie usoara, in amurg

Spre seara, dupa ce muncim mingea de ne trec toate sudorile, mergem pe malul Dunarii, printre pescari, ca sa urmarim cu se urmaresc soarele cu luna, prilej prilej pentru o conversatie foarte usoara, ca dupa o zi caniculara in care si colbului ii este lene sa se mai ridice in vant...

Dunărea îngheață și la Galați

Mi se întâmplă foarte des să accesez cele două camere web montate de către Jurnalul Național în Galați. De cele mai multe ori acest exercițiu mă deprimă, mai mult sau mai puțin. Și totuși, simt nevoia să văd vatra pe care am părăsit-o, am lăsat-o cu trufie în spate. Ea, părăsită dar răbdătoare, arată asemenea unei curtezane foarte versată doar glezna, foarte rar genunchiul și știe sigur că picătura chinezească are toate șansele să răzbească prin tot granitul distanței.

De la sute de kilometri distanță, stau și privesc Dunărea. Am mai făcut-o de atâtea ori, mai ales în clipele în care întrebările mele păreau că nu mai au vreo șansă să își găsească răspunsurile. Acum, mai resemnat, privesc emblema orașului copilăriei mele, tot mai conștient de faptul că în fiecare zi mai coboară încă o perdea între cele două lumi.

Aproape înfrânt, gândul zboară tot la singurul balsam care îmi mai ostoieste apăsarea.

Ceață pe Dunăre la Galați

Înainte să pleci, de fiecare dată, ai tendința de a mai privi peste umăr, în spate.
Pe Dunăre, totul se întâmplă fără să țină cont de faptul că tu pleci, iar ceața trage cortină după cortină, valuri după valuri de abur plutind în derută.

Așa arată Dunărea acum, când noi îi întoarcem spatele și pornim pe drumul de întoarcere.

Lucrurile simple ale vieții

Lucrurile simple ale vieții vin și trec simplu, într-o liniște nefirească, fără să-și primească mai nimic din ceea ce ar merita.

Ieri, la Brăila, am găsit frumusețea brizei Dunării, acea pală rece de vânt pe care oamenii locului nu o mai prețuiesc tocmai pentru că o au zilnic, se trezesc și adorm cu ea în preajmă. Și chiar dacă uneori a reușit să ducă frigul până aproape de os, tot nu a putut să ne îndepărteze de o amintire frumoasă, amintirea momentelor în care am fost lupi de apă dulce, într-un alt exercițiu de bucurie în fața lucrurilor simple ale vieții...

… de eşti blogger de bon ton vino iute la ponton!

Mi-a plăcut mereu să cunosc oameni și locuri noi, dar mi-a plăcut la fel de mult și să mă întorc pe făgașele pe care le credeam definitiv pierdute.

Privind înapoi, constat că un sfert din viață mi l-am petrecut departe de locurile cărora aparțin prin naștere, din care cauză sunt cu mult mai atent la ceea ce se petrece acolo, privind asemeni unui animal de pradă ascuns în desiș către vânatul cu coarne din luminiș. Mi-aș dori să fiu eu "prințul din Levant", cel care sună cornul adunării la chemarea prietenei noastre, bloggerița cu nume de zeiță războinică.

Bloggeri din Galați și Brăila, la ponton adunarea!

Îmi place să cred că acolo, fie și doar pentru câteva ore, o să simțim bucuria simplă a cuvântului purtat de briza tomnatică a Dunării, pe un ponton banal, dar atât de necesar....
.

Festivalul Interetnic al Dunării de Jos

S-a nimerit să trecem pe lângă Casa de Cultură din Galaţi în seara în care începea Festivalul Interetnic al Dunării de Jos, organizat de către Prefectura Galaţi, în urmă realizării unui proiect cu finanţare europeană. Ca să fiu sincer, toate aceste aspecte mă lasă rece, iniţial privind cu maxim scepticism intreagul eveniment, având sentimentul că a fost făcut doar pentru a mai putea fi bifata o acţiune.
Şi totuşi, la un moment dat, am auzit o voce incredibil de frumoasă, de caldă, o voce care părea să vină dintr-o altă lume. Şi poate chiar aşa şi era, devreme ce cântecul pe care îl interpretă exclusiv vocal era în limba rusă. Mai ales după '89, mulţi s-au grăbit să ştergă cu buretele tot ceea ce ne-ar fi putut apropia de această limbă, una pe care eu o socotesc a fi printre cele mai importante ale lumii, pomenind un singur nume ca argument: Esenin (ştiu că am fost subiectiv numindu-l doar pe el).

Tânăra de pe scenă era ucrainiancă, însă, pentru mine ceea ce am auzit a fost un imn al culturii slave, piesa fiind un bocet al unei femei tinere care şi-a pierdut tot rostul aşteptându-l pe eroul necunoscut, iar cultura slavă ştie să plângă cu o imensă, o trufaşă demnitate.

Mi se face pielea de găină doar când mă gândesc la felul în care a cântat această tânără, în deschiderea unui recital de cor feminin slav.

Am dunărit

Am reuşit să ajungem la destinaţie, obosiţi dar împăcaţi cu frumuseţea unui drum lung munţii care despart Ardealul de Moldova.

Ajunşi la ceasul la care se pregăteşte, am mers direct pe malul Dunării, la Elicea de pe Faleza din Galaţi. jurul acesteia am regăsit un şantier care pare etern. Jos, liniştea îşi găseşte locul. O linişte , sparta sporadic de un percaruş gălăgios.

Privind pe luciul apei, ne-am întrebat daca suntem nişte ardeleni deghizaţi în răzeşi, sau nişte moldoveni cu aer de husari...

Where The Streets Have No Name

Intru destul de des pe un blog de fotografie, dar nu pentru a cauta ceva nou, vreo realizare nemaipomenită în materie de tehnică fotografică. Ştiu că este nedreaptă şi abruptă această afirmaţie, poate chiar ofensatoare, însă omul care se află în spatele acestui site este capabil să îmi înţeleagă explicaţia: intru acolo cu gândul de a regăsi ceva din bucuria copilăriei mele, din emoţia liceanului care mergea pe role şi care purta eşarfă purpurie la gât atunci când mergea la întâlniri. Intru ca să regăsesc un Galaţi din trecut, oraşul care îmi lipseşte în fiecare zi.

Astăzi am avut surpriza să primesc un link. Am găsit multă tristeţe în imagini, dar uneori şi în durere poţi să găseşti împăcarea cu prezentul. Fotografiile sunt realizate în cea mai mare parte într-o zonă de care sunt foarte legat din perioada în care am făcut sport de performanţă. Astăzi, locul nu mai este bântuit decât de fantomele foştilor performeri.
Dovadă stă chiar Sala Sporturilor, locul în care ani la rând am cunoscut bucurii, în care am trăit şi dezamăgiri. Tot acolo am fost pentru prima dată la Cenaclul Flacăra şi l-am cunoscut pe Ştefan Hruşcă. La cincizeci de metri mai jos se află stadionul Dunărea, locul în care pe o ploaie torenţială, ud până la piele, am ascultat prima trupă Voltaj cântând Nori de hârtie. Rock pur, adevărat!
Emoţie simplă, din imagini simple. Emoţie de la cinci sute de kilometri distanţă.
Iar pentru că gestul este unul pe care doar un om sensibil îl are la îndemână, îi trimit în acest fel mulţumirea mea, semn că anii te duc in final "Where The Streets Have No Name", iar amintirile devim o morfină absolut necesară.