Vacanta la cort

Imi amintesc foarte des vacantele copilariei, emotia cu care asteptam ziua in care mama si tata intrau in concediu, somnul iepuresc din noaptea care preceda plecarea, "Dacia" noastra albastra si sunetul radioului care ne insotea calatoriile. Niciodata bagajele nu incapeau toate in masina, trebuia sa facem selectii drastice, cu toate ca noi stateam in masina aproape ca si sardelele in conserva, iar deasupra masinii aveam celebrul portbagaj confectionat artizanal. Eram la fel ca melcii pentru plecam in vacanta cu cortul. Aveam o minigospodarie la noi, gateam, spalam, iar daca era nevoie ne "bolmojeam" ranile singuri. Eram autonomi.

Imi amintesc aceste lucruri cu imensa placere, chiar daca uneori viata la cort devenea cam dura. Parintii nostri strangeau din dinti si gaseau puterea sa zambeasca, iar noi, mult mai linistiti, eram convinsi ca ei au gasit solutia neajunsurilor si ca nu mai este decat o chestiune de timp pana se rezolva.
Apoi vedeam lucruri noi, interesante, cunosteam oameni care calatoreau ca si noi, uitam supararea veche si ii faceam loc uneia noi, daca era sa apara.

Asa ne-au aratat parintii intreaga tara, calatorind din loc in loc de campare, impartind cu noi toate cele pe care le aveam, si bune si rele, intr-un induiosator exercitiu de educatie: cunosteam frumusetile tarii, locurile importante ale simtirii romanesti, luam contact cu diferentele dintre zonele istorice, toate acestea intr-o lectie de supravietuire in grup, iar grupul era familia. Iar amintirile acestea sunt vii si acum.

Asa am invatat, putin cate putin sa fim autonomi.
.

Ploaie prin păr

Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.
Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.

LMK Galați

Dimineață începuse iar să ningă, iar cum priveam în lungul străzii, de la fereastra mea din Târgu Mureș, gândul mi-a zburat ca de fiecare dată când începe o fulguială la un loc îndepărtat.

Cu mulți ani în urmă, într-o dimineață geroasă, am ajuns cu greu la liceu. Ninsese foarte mult, ba mai și viscolise în dușmănie. În oraș nu circula aproape nimic, totul era înzăpezit. Când am ajuns în preajma liceului, mi-a fost dat să văd o imagine care mi s-a întipărit în minte, fără vreo șansă de a se mai șterge. De curând, rătăcind prin mediul virtual, am regăsit-o și m-a tulburat: gardul înzăpezit al LMK Galați. La fel ca și atunci, în acea dimineață, am simțit o emoție a frumuseții simple, întâmplătoare, nemuritoare.

Și atunci mă năpădește dorul chinuitor!
.

A doua zi

Am mai trecut un prag, fără regrete, fără ceremonial.
Din toate cele care s-au amestecat nu mai aleg decât sentimentul de tihnă resimțit în preajma emoției transmisă de bradul din centrul orașului, înconjurat de niște personaje atât de pitorești.
Am uitat cifra, am uitat semnificația zilei, am uitat toate cuvintele care poate că se cereau.

Ne bat sărbătorile la ușă!

Prima data pe vapor

Nu cred ca se indoieste nimeni de faptul ca prin Targu Mures nu trec vapoare. Acesta este motivul pentru care in aceasta calatorie am stabilit un obiectiv foarte clar: sa “ne dam” cu vaporul.

Si chiar asa am si facut. Am urcat pe cel mai mare vapor pe care l-am intalnit pana acum…. Si era…. “IMENS”. Cel putin asa i s-a parut copilului. Vaporul imens era bacul care face curse regulate intre Galati si localitatea Bratianu (judetul Tulcea).
Asa am ajuns sa-l cunoastem si pe capitanul vaporului, nenea Misu Bosneaga. Am dat mana cu el si l-am trecut pe lista capitanilor pe care ii cunoastem. El este al treilea, dupa capitanul Hook si dupa capitanul Cousteau.

Stau si ma intreb cat poate sa ramana in amintirea unui copil de trei ani dintr-o astfel de intamplare si cum o sa vada de acum incolo alte vapoare. Cand am urcat pe punte i-am remarcat emotia. Parea sa fie si un soi de teama de necunoscut, insa, am remarcat si dorinta de a cunoaste. Iar aceasta a invins teama! Am trait o bucurie meritata. Ne-am scaldat in soare si in briza gingasa de Dunare. In spatele nostru, departe, ne-a privit suveran ”Turnul de televiziune”, unul dintre simbolurile orasului.

Amanuntele nu sunt importante. Pur si simplu am mai trait ceva care merita povestit la gradinita.

O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?

Martisorul meu

Acesta este martisorul pe care l-am trimis mai multor doamne si domnisoare. L-am trimis si catorva domni, asa, de kiki! Am primit foarte multe reactii si asta mi-a confirmat faptul ca oamenii asteapta semne de la alti oameni. Mai ales cei care nu recunosc asta! Nu am banuit cati oameni se sensibilizeaza, mai ales, la lucrurile simple. Cand vezi asemenea intamplari nu mai stii daca se te bucuri sau sa te intristezi. Tocmai pentru ca oscilezi, vremea si vremurile te condamna la uitare.