În ochi privindu-te

“Sveltă fără cuvânt, la biet patul tău,
În ochi privindu-te cu drept ochiul său
Astfel fiind mântuit de ăl ceasul rău.
Fiară cu dinţi de fier, zimţi de fierăstrău.”
(Pasărea Calandrinon - Foarţă si Ujică)

Tot mai des îmi este în minte o întâmplare din trecut, o răscruce a vieţii mele, un moment în care decizia luată în pripă a despărţit apele destinului meu. Eram un licean care mergea la şcoală în blugi, fuma Kent lung şi scria versuri, doar cu stilou. Problemele erau la fel de multe, dar parcă le percepeam altfel, mai tihnit, mai optimist.

Am trecut de câţiva ani de dublul vârstei pe care o aveam atunci, dar unele dintre frământările acelea sunt şi acum proaspete în mintea mea. Puteam să aleg o cale cu mult mai lină, mai sigură, dar nu am făcut-o. Hotărâtoare au fost o noapte albă, chinuitor de frumoasă, dar şi periculoasă, alături de ploaia dimineţii care a urmat, o ploaie rece şi pătrunzătoare, prevestitoare a iernii care stătea la pândă să vină.
În acea noapte am făcut o fotografie pe care am purtat-o multă vreme cu mine, din loc în loc, împreună cu cărţile mele cele mai dragi. Mutările dese au făcut ca la un moment dat să le pierd pe toate, pachet.
Astăzi îmi lipseşte tocmai acea fotografie, radiografia acelui moment ancestral al destinului meu. Atunci mi-am permis să fiu un tânăr prea trufaş ca să despic firul în patru. Am luat decizia în câteva secunde, judecând situaţia doar în baza unor argumente circumstanţiale.

Tot mai des mă doresc "astfel fiind mântuit de ăl ceasul rau” doar "in ochi privindu-mă cu drept ochiul sau”. Mi-e dor de ploaia aceea rece care se prelingea prin pletele încâlcite, mi-e dor de noaptea albă care avea să-mi lase o fotografie, dovadă ca aş fi putut să aleg altfel. Între timp, am trecut încă o viaţă, iar valul se apropie de locul în care se sparge în mal...