Botez cu iarbă verde și apă de ploaie

Pentru prima data am coborat ghetele antrenorului in iarba verde, adevarata a unui stadion din Turda. Intamplare simpla, in care o mana de copii au fost dusi cu masinile parintilor lor cale de 80 de kilometri pentru a-si masura fortele cu alti copii, poate chiar viitorii lor adversari, poate chiar colegi sub culorile marilor cluburi ale tarii sau ale lumii. Ce anume ne poate impiedica sa visam?
Ieri, pe o vreme inchisa cu ploaie marunta, grupele ACS Speranta 2005 si 2006 si-a trecut intre realizari si primele partide jucate pe gazon adevarat.
Dar si mai important, micul meu campion a fost titular in ambele partide, ba chiar a reusit sa marcheze un frumos gol din actiune in partida cu copiii care sunt mai mari cu doi ani decat el. Am fost atat de fericit fericit incat am indraznit sa ma gandesc ca aceasta ar putea fi calea lui, ca eforturile sale sunt bine coordonate si ca ar putea fi un mare performer. Am ascultat aprecierile antrenorului dupa meciuri si am inteles ca "speranta" da primele semne ca mingea incepe sa-l asculte. Mai trebuie numai sa formam si caracterul de luptator cu gandul  la uralele viitoarelor arene. Pana atunci, a fost pentru prima data si capitanul echipei.

Darul antrenorului - primele ghete cu crampoane

De cele mai multe ori trecem indiferenti pe langa intamplari pline de talc, intamplari care peste ani ar putea sa se dovedeasca a fi momente cruciale ale formarii unui copil. Nepervertita inca de dorintele de marire si inavutire cu orice pret, gandul prezumtivului viitor campion nu rezoneaza inca la altceva decat la joc, la reusita unui dribling, la bucuria unui gol marcat in urma efortului si inspiratiei sale.
Am primit in dar de la antrenorul nostru prima pereche de ghete cu crampoane cu un gest simplu dar sincer, asa cum ar trebui sa fie toate cele care se petrec in jurul acestui sport impins poate prea mult spre industrie. Da, acestea sunt primele ghete incaltate in terenul de joc, iar ele ar putea sa fie un reper al unei posibile cariere. Cine poate sti?
Si mai important este insa "secretul" acestora, pe care copilul si l-a insusit imediat: ghetele acestea sunt feremecate, iar cel care le poarta da mai multe goluri. Cat de frumoasa este mintea de copil! Oare s-ar putea face ceva pentru ca ea sa nu fie pervertita de puterea banului din fotbal?

Primul antrenor, prima "Speranta"

Cine ar fi crezut ca lucrurile o sa se petreaca intr-un ritm atat de alert? Oricat optimism prostesc (parintesc) as fi avut tot nu indrazneam sa ma gandesc in urma cu mai putin de doua luni, atunci cand il duceam de mana la primul sau antrenament, ca intr-un timp atat de scurt o sa ajungem sa traim bucurii atat de intense. Asta cu atat mai mult cu cat grupa din cadrul ACS Speranta la care ne-am "legitimat" este una cu copii mai mari cu unul sau doi ani. Ne-am inscris cu gandul ca in timp o sa prindem un loc in echipa, iar acest lucru s-a intamplat cu mult mai devreme decat ne-am fi inchipuit, gratie increderii onorante pentru noi pe care a aratat-o antrenorul Dan Ungur. La primul turneu oficial, Stefan a fost titular, desi este cel mai mic jucator din cadrul acestuia, in echipa cu cea mai scazuta medie de varsta.
Imensa ne-a fost bucuria atunci cand mezinul a reusit sa si marcheze primul (si singurul deocamdata) gol al echipei noastre. O fi un semn?

Cu "Speranta" in suflet, cursa a inceput, spre necunoscut.

Jancker, un mic antrenament la Galati

L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Îngerii chilugi

Cei care și-au consumat copilăria înainte de 1989 nu vor fi mirați atunci când citesc aceste câteva rânduri cu care Dan Verona își începe tulburătoarea sa carte, "Îngerii chilugi":

“De la început trebuie să-ți spun că nu sunt fiul lui papa Onasis. Prima dată am ținut o portocală în mână la paisprezece ani. Citisem undeva că portocalele se mănâcă, dar cine pune bază pe tot ce scrie în cărți? Îmi închipuiam că trebuie să fie, în cel mai bun caz, niște invenții teribile pentru pipota faraonilor. Sau cam așa ceva. Când am văzut prima dată sferele portocalii am crezut că sunt niște obiecte extraterestre.”

Eu am citit-o pentru prima dată în timpul liceului și am găsit puterea să-i compătimesc pe copiii internatului în care se desfășoară acțiunea, cu toate că la acea vreme nu vedeam portocale și banane decât în preajma sărbătorilor de iarnă, dar și atunci foarte, foarte bine drămuite. Părinții își puneau în valoare cele mai ciudate combinații în materie de relații, făceau nenumărate schimburi de favoruri cu oameni cunoscuți sau nu, doar ca să ne facă această bucurie, măcar o dată pe an. Nu pot să uit cum scotoceam toată casa pentru a găsi fructele miraculoase, dar mai ales bucuria pe care o trăiam atunci când le găseam prin cine știe ce cotloane. Cu toate acestea, îmi amintesc sentimentul de vinovăție care se instala imediat după ce le mâncam, la gândul că mica hoție i-ar putea supăra pe părinți.

Cu toate acestea, fiind nu foarte departe de situația lor, i-am compătimit din tot sufletul meu pe acei îngeri chilugi, semn că suferința comună apropie cu mult mai ușor oamenii decât desfrâul, de orice fel.

Astăzi, portocalele nu mai lipsesc din nicio casă iar copiii noștri nu pun mare preț pe ele. Noi îi sâcâim permanent să le desfacă, să își ia cât mai multă vitamina C din ele. De multe ori ne refuză iar noi insistăm. În mintea noastră portocala o să rămână un fruct învăluit într-o stranie magie, chiar și așa, scăpătat și căzut într-o dizgrație a propriei abundențe.

Defapt, am vrut să vă îndemn să citiți, recitiți, cartea "Îngerii chilugi" a lui Dan Verona. Este o carte poem, un poem al copilăriei încheiată prea devreme din cauza dorinței de a scăpa din ghearele sărăciei. Unii... o să vă regăsiți, puțin!
.

Cavalerii felinarelor tarzii

L-am intalnit pe Tudor Gheorghe, acest “Ban al Craiovei” care nu a uitat sa fie si taran, acest om peste care anii trec frumos, varsta imbogatindu-i stralucirea si savoarea, asemeni unui vin vechi de Dragasani. Am patruns in cabina in care se pregatea pentru spectacolul care urma si pentru aceasta ii multumim din toata inima violonistului Dan Bozgan, cel care s-a ocupat de introducerea noastra in culise. Maestrul ne-a primit cu un zambet dumnezeiesc pe buze, a lasat tot ceea ce avea de facut si timp de cateva minute a fost bunicul copilului meu. Tinandu-l pe ghenunchii sai si vorbindu-i, am avut in fata ochilor imaginea taranului care creste un copil cu convingerea ca acesta trebuie sa fie barbat, drept si fara frica, din cea mai frageda copilarie. Viata sa toata a fost un permanent protest impotriva celor care se aflau in necuviinta, a celor care traiau in genunchi. Poate ca nu intamplator, tot concertul, bunicul nostru de ocazie a cantat in picioare, zambind si aratand o vigoare de invidiat (a fost singurul om din sala care nu a avut un scaun nici macar in preajma).
Nu am stat pana la sfarsit, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor in care ora de incepere este mai inaintata. Atunci am avut parte de una dintre cele mai mari surprize:
Maestrul s-a oprit din dialogul cu sala si l-a itrebat pe copilul meu, deloc dojenitor: “Stefane! Ce faci? Unde pleci”?... semn ca nu il intrebase care ii este numele doar pentru a-l folosi atunci cand ne-a dat autograful.
Pentru noi este o alta poveste frumoasa, spusa de un bunic pe care cei care se ocupa de soarta culturii romane ar trebui sa il aseze intr-un loc mai ales, sa nu il mai lase sa fie toata viata un “cavaler al felinarelor tarzii”.
Spectacolul este fabulos, este viu si nu are “e-uri”. Vi-l recomandam, se serveste cu un strop de melancolie, la ceas de toamna.

Just one of our babysitters

Astazi este ziua de nastere a uneia dintre divele "generatiei google". Implineste douazeci si noua de ani.

Mie nu-mi place, insa, a trecut de "turnesol". Se numara printre cei pe care copilul ii cere la auditii, alaturi de Kraftwerk, Queen, Alanis Morissete sau Iris. Nu am idee care sunt criteriile dupa care le judeca. In majoritatea situatiilor, se intampla ca si in cazul cavalerilor medievali invinsi in turnir. "Place".... "nu place". Scurt, direct! Copilul, in mod instinctiv, ii urca in patul lui Procust.

Nu as fi scris despre aceasta aniversare daca nu mi-ar fi atras atentia doua articole, unul cu subiect aproape grotesc, altul chiar amuzant. Ambele, insa, vorbesc despre diferenta dintre ceea ce ni se baga pe gat, indiferent de metoda folosita. In final, ajungem sa ne placa, si, mai grav, sa facem si noi la fel.

O posibila concluzie: daca ai o poza buna, te-ai scos!