Turneul e-on 2013, Targu Mures

Emotii de dimineata....
Ne-am trezit fara nicio ezitare, Peste doua ore o sa fim pe gazon, in primul meci de la "turneul e-on".
Emotii, emotii multe!

Un dar simplu de la Svetlana Dragusin - Liga Nationala de Minibaschet 2013

Ne antrenam zilnic pe terenul sintetic de la Gimnaziul Romulus Guga, locul in care se desfasoara Liga Nationala de Minibaschet 2013. Competitia este impresionanta prin amploare, prin calitatea organizarii intrecerii, dar mai ales prin culoarea deosebita pe care o dau grupurile de copii care au impanzit orasul. Toti poarta pe fetele lor tinere speranta, daca au invins, dezamagire daca au pierut...
Sunt viitori sportivi, performerii de maine, cei care poate vor purta steagul pe tricou, ar mai ales in suflet. Unii intre ei, poate, ne vor stoarce o lacrima e bucurie atunci cand li se va intona imnul in timp ce se va inalta acelasi steag in sufletul lor, pe cal mai inalt catarg. Nicioata nu este prea mult sa vizsezi, mereu trebuie sa crezi in visul ta. Acesta este sportul!
Tot sport este si gestul unei campioane care, aflandu-se printre organizatorii competitiei de baschet, observa un copil care se antreneaza zilnic la fotbal, suplimentar fata de programul echipei pentru care joaca. Il observa si alege sa ii  daruiasca.... o minge de baschet.
As spune ca asa ar trebui sa fie toti performerii in sport, si nu numai. Sa observe si sa saeasca "samanta". Exemplul personal este cel mai simplu, dar si cel mai valoros dar pe care il pot face unui copil.
Multumim, Svetlana Dragusin!

Mi-au dat lacrimile

Nu m-am putut stapani. Pur si simplu nu am putut, desi am stiut ca urma sa urce pe scena salii de festivitati a liceului de arta alaturi de doamna profesoara ca sa cante o piesa impreuna. Om deprins cu exercitiul gestului care sa-i dea incredere viitorului artist, mi-a soptit la ureche doar cateva vorbe: " Este important sa auda cateva aplauze! "

Si asa a fost! Iar eu filmam acest moment cu ochii in lacrimi. De ce mi-ar fi rusine de asta? De ce? Oare cati parinti m-ar invidia pentru ceea ce am trait astazi? Cred ca pot sa spun ca am fost fericit!

Botez cu iarbă verde și apă de ploaie

Pentru prima data am coborat ghetele antrenorului in iarba verde, adevarata a unui stadion din Turda. Intamplare simpla, in care o mana de copii au fost dusi cu masinile parintilor lor cale de 80 de kilometri pentru a-si masura fortele cu alti copii, poate chiar viitorii lor adversari, poate chiar colegi sub culorile marilor cluburi ale tarii sau ale lumii. Ce anume ne poate impiedica sa visam?
Ieri, pe o vreme inchisa cu ploaie marunta, grupele ACS Speranta 2005 si 2006 si-a trecut intre realizari si primele partide jucate pe gazon adevarat.
Dar si mai important, micul meu campion a fost titular in ambele partide, ba chiar a reusit sa marcheze un frumos gol din actiune in partida cu copiii care sunt mai mari cu doi ani decat el. Am fost atat de fericit fericit incat am indraznit sa ma gandesc ca aceasta ar putea fi calea lui, ca eforturile sale sunt bine coordonate si ca ar putea fi un mare performer. Am ascultat aprecierile antrenorului dupa meciuri si am inteles ca "speranta" da primele semne ca mingea incepe sa-l asculte. Mai trebuie numai sa formam si caracterul de luptator cu gandul  la uralele viitoarelor arene. Pana atunci, a fost pentru prima data si capitanul echipei.

Primul antrenor, prima "Speranta"

Cine ar fi crezut ca lucrurile o sa se petreaca intr-un ritm atat de alert? Oricat optimism prostesc (parintesc) as fi avut tot nu indrazneam sa ma gandesc in urma cu mai putin de doua luni, atunci cand il duceam de mana la primul sau antrenament, ca intr-un timp atat de scurt o sa ajungem sa traim bucurii atat de intense. Asta cu atat mai mult cu cat grupa din cadrul ACS Speranta la care ne-am "legitimat" este una cu copii mai mari cu unul sau doi ani. Ne-am inscris cu gandul ca in timp o sa prindem un loc in echipa, iar acest lucru s-a intamplat cu mult mai devreme decat ne-am fi inchipuit, gratie increderii onorante pentru noi pe care a aratat-o antrenorul Dan Ungur. La primul turneu oficial, Stefan a fost titular, desi este cel mai mic jucator din cadrul acestuia, in echipa cu cea mai scazuta medie de varsta.
Imensa ne-a fost bucuria atunci cand mezinul a reusit sa si marcheze primul (si singurul deocamdata) gol al echipei noastre. O fi un semn?

Cu "Speranta" in suflet, cursa a inceput, spre necunoscut.

Ultima serbare

Cum incepe si cum se termina cariera unui dascal?
Ce face ca la sfarsitul acestui drum sa aiba in preajma oameni care sa-i usureze apasarea momentului?

Serbarile, oricat de vesele ar fi in aparenta, au mereu un sambure amar. Fiecare dintre ele reprezinta cate o borna, iar ultima, cea care precede pensionarea dascalului este cel mai greu de consumat. Fie ca ai avut multumiri in profesie, fie ca nu te-ai consumat decat la limita bunului simt, momentul in care realizezi ca fiecare dintre secundele serbarii sunt ultimele, chiar daca ele seamana izbitor de mult cu altele, din anii anteriori, momentul acela este sfredelitor. El scoate din ungherele uitate ale mintii o multime de copii care si-au inceput povestile in grupa buburuzelor, care s-au succedat an de an, unii pe ceilalti. Unii dintre ei sunt astazi parintii celor care se despart de educatoarea-buburuza.

Simpla fotografie de grup, la o serbare de sfarsit de gradinita. Si de cariera!

La popota din parc

In fiecare dimineata acelasi spectacol: la popota ad-hoc din micul parc al cartierului, mesenii inaripati asteapta cu incredere sa apara Mihaly baci cu micul dejun. Face asta de ani de zile, asa ca nu este de mirare faptul ca pe unii dintre ei ii si recunoaste, le stie oarecum si povestile. Cum este si normal, povestile. Seamana intre ele, se confunda.

Ce poate sa fie spectaculos in viata unui porumbel de cartier, nici macar calator?

Asa arata chiar acum intrarea in aleea Busuiocului. La popota se sta la rand la "bufetul suedez".

-
Doar stau si scriu pe o banca din parcul Super, Targu Mures

Avem si noi finala noastra: FCM Targu Mures - Petrolul Ploiesti

In ziua in care Aeroportul Henri Coanda geme de aterizari cate n-a adunat el de cand este intr-o singura zi, in care la Bucuresti spaniola este la ea acasa, la noi, la Targu Mures emotia are o cu totul alta fata: spectrul retrogradarii din Liga I apasa greu, iar optimismul este mai carand efectul secundar al spaimei cu care orasul asteapta intalnirea cu principala contracandidata.
Mai sunt cateva ore pana cand, din peluza stadionului Siletina, o sa ii incurajam pe jucatorii nostri, FCM Targu Mures. Cu toate pacatele lor, cu toate meritele lor, ei sunt cei care pot astazi sa pastreze echipa orasului intre cele mai bune din tara, ca sa putem sa mergem si anul viitor la meciuri in nocturna. Daca ei vor reusi sa iasa din teren cu capul sus in aceasta seara, atunci si noi vom putea sa ne intoarcem mai linistici acasa, pentru spectacolul finalei europene: Atletico Madrid - Atletico Bilbao de pe National Arena.
Pana atunci, noi avem finala noastra si o jucam cu curaj, la peluza!

Şcoala altfel - la gradina zoologica

Toate bune si frumoase. Cu catel si cu purcel, toata grupa buburuzelor s-a pornit catre Platoul Cornesti,locul in care se afla gradina zoologica din Targu Mures, cu intentia de a bifa inca o actiune reusita in cadrul proiectului "Scoala altfel".

Odata ajunsi pe platoul Cornesti am constatat ca intentiile laudabile sunt uneori umbrite de faptul ca punerea lor in aplicare se face fara sa se tina cont de amanunte, insa tocmai ele sunt cele care pot sa compromita definitiv si cea mai interesanta, mai buna idee.
Tinand cont de faptul ca toate unitatile de invatamant din oras fac aceleasi lucruri simultan,era de asteptat ca afluenta copiilor sa fie una deloc de neglijat. Oricare dintre alei erau aglomerate, iar la intrarea in gradina zoologica se forma in mod constant o coada deloc mica. Sincer, am fost mirat de faptul ca administratorii nu au gasit de cuviinta ca in aceste zile sa lase intrarea libera, sau sa introduca o taxa de grup.

Una peste alta, experienta ramane una interesanta, in care ideea de "scoala altfel" isi gaseste justificarea, mai ales ca ne-a ajutat si vremea. Dupa ce in cursul diminetii am avut parte de o ploaie marunta, la ora la care am ajuns in gradina zoologica soarele isi aratase deja fata.
.

DNA si doamna Lokodi Edit Emőke

Dupa un an si jumatate de la consumarea faptei, avand meterialul probatoriu care nu mai lasa niciun dubiu in privinta faptului ca doamna Lokodi Edit Emőke este implicata in acte grave de coruptie. Cum aceste fapte sunt inca in perioada de prescriptie, producem urmatorul autodenunt:
In luna noiembrie 2010, am adresat presedentiei Consiliului Judetean Mures o solicitare de a-mi acorda sprijinul pentru organizarea unui concert de binefacere in favoarea Fundatiei Alpha Transilvana, cu acces liber pentru copii si parintii lor, ocazie cu care am reusit colectarea unei sume de bani pentru cei mai putin norocosi decat puisorii nostri.

Declar pe propria raspundere ca, desi nu ma cunostea, doamna Lokodi Edit Emőke a abuzat de functia pe care o detinea si a supus solicitarea mea aprobarii consilierilor judeteni, acordandu-mi impreuna cu acestia sala mica a Palatului Culturii din Targu Mures intr-o zi in care nu exista nimic altceva in program. Avand toate aceste conditii indeplinite, am faptuit un concert de chitara clasica si percutie, avandu-i invitati pe Maxim Belciug si Alex Sturzu.
La mai bine de doua luni dupa aceasta intamplare, in prezenta mai multor martori, doamna Lokodi Edit Emőke ne-a primit in biroul dansei, ocazie cu care i-am rasplatit gestul oferindu-i un CD al prietenului nostru, cel care la rugamintea noastra a scris chiar cu mana lui cateva cuvinte de multumire, chiar prea putine. Spre mirarea noastra, doamna Presedinte al CJ Mures a purtat negocierea pentru aceste "foloase cuvenite" asezata in genunchi (la propriu), de la egal la egal cu “corupatorul” principal (bunica din dansa nu a lasat-o sa faca altfel decat ar face cu proprii nepoti).
Am vazut sterile din ultimele zile de la Antena 3 despre DNA si Lokodi Edit Emőke. Sigur ca noi putem sa fim subiectivi, insa nu este prima data cand acest post de televiziune se poarta ca Inchizitia, apoi, daca se dovedeste ca au batut campii… nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase!
Inteleg ca doamna Lokodi Edit Emőke vrea sa-i dea in judecata iar banii castigati sa-i indrepte catre comunitatea in care traieste.

O sa-i tinem pumnii stransi!

(Nu m-ar mira ca si din acest pseudo-autodenunt sa iasa un breakingnews la A3)

Tricoul de Champions League

Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.

A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.

Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.

Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.

Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.

În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.

La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.

I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:

Tricoul de Champions League, cel câștigat!

Educatoarea mea

M-am gândit de multe ori la perioada în care am fost la grădiniță, încercând să scormonesc prin toate cotloanele minții cu dorința de a regăsi măcar rămășițele unor amintiri, ceva care să mi-o readucă în față ochilor pe educatoarea mea. Oricâtă înverșunare aș arăta, aceste momente lipsesc cu desăvârșire. Tot ceea ce îmi mai amintesc, dar chiar și acestea foarte vag, de parcă le-aș privi de după o negură, sunt gentuța cartonată în care duceam pachetul, sorțul gri și funda albă pe care mama le apreta la fiecare început de săptămână, dar mai ales drumul pe care îl făceam noi, gașca de copii din blocul F, veselia și nebuniile pe care le făceam. Mergeam aproape de fiecare dată singuri, având grijă unii de alții, pentru că părinții erau de mult la lucru atunci când noi abia porneam spre grădiniță.
A existat la un moment dat o fotografie, dar care s-a pierdut.

Au trecut aproape patru ani de la momentul în care întâmplarea a făcut să aibă loc această întâlnire, probată de fotografia pe care am făcut-o. După un an și jumătate de la acest moment, începea o aventură care și acum își deapănă firul, aceea a primilor pași în viață. Între timp, am intrat în al treilea an de prezență în grupa buburuzelor de la gimnaziul Romulus Guga din Târgu Mureș, iar educatoarea este doamna Rozalia Kovacs.

Fotografia nu este decât o bornă a vremurilor trecute deja, însă ea ar putea să reprezinte peste timp dovada aproape vie a unei întâlniri care avea să fie providențială, tocmai pentru că orice construiești, fără o fundație sănătoasă nu este decât o simplă muncă de Sisif.

Fotografia unui moment nemuritor

Astăzi am făcut mai multe fotografii în grupa buburuzelor din grădinița gimnaziului Romulus Guga. Copii încă imaculați la gând, cu zâmbete sincere sau cu întristări prea puțin fățarnice. În timpul în care îi îndemnam să zâmbească obiectivului m-a străfulgerat un gând: fiecare generație își cerne sita nemiloasă, alegând după criterii numai de ea știute pe care să-l ridice, meritat sau nu, și pe care să-l secere, să-l vândă nenorocirii.

Aceasta este imaginea unui moment în care copiii aceștia zâmbesc și nimic rău nu pare posibil să li se întâmple. Sunt încă aproape aceeași plămadă, abia pornită a dospi. Curând, puși în forme diferite, sau poate doar datorită neșansei lor de a tăia calea năpastei, acești copii vor porni în căutarea continuă a orizonturilor fiecăruia. Abia într-un final viața o să le arate fiecăruia, mai devreme sau mai târziu, o singură dată, linia de final.

I-am privit și i-am îndemnat să zâmbească gândului meu în acest moment nemuritor.

O piață pustie sub coduri de ger

Codurile de ger, galbene, portocalii, roșii și naiba mai știe ce alte culori, au reușit să ne zăpăcească mințile, atâtea câte mai erau întregi.

Trecând peste această nesfârșită bombardare cu zvonuri apocaliptice, în această dimineață am fost martorul unei scene de liniște greu de imaginat, la ora la care acest loc ar fi trebuit fie numai freamăt: piața agro-alimentară era părăsită.

Pentru moment, gerul a învins!

Ad-hoc blogmeet

În această seară am fost la o întâmplare simplă, cu bloggeri mureșeni, într-o cârciumă discretă din centrul orașului.

Da, este bine că din când în când să poți să asociezi gândurilor citite pe bloguri, niște contururi concrete. Oameni simpli din 2.0. Oameni care își așează vorbele asemeni mărgelelor în șirag și care își scriu propriile cărți virtuale.

Am primit sfatul de a ne muta pe domeniu propriu, puțin insistent, cu argumentul că am câștiga la credibilitate, dar am răspuns că, deocamdată, ne este bine aici. O veni și vremea aceea!

Să ne bucurăm așadar și să ne amintim!

Anul nou pornit dintre artificii

Așa am început anul nou!
2012 ne-a găsit în Piața Trandafirilor din Târgu Mureș, la câțiva metri de perimetrul rezervat pirotehniștilor care au realizat spectacolul de artificii și pot să spun, fără teamă de a greși, că a meritat.
Impresiile au fost de neuitat. Am trecut de la spaimă la încântare și înapoi. De mai multe ori!
Acum, artificiile își continuă aventura, însă în vis.

Oare ce ne asteaptă? Să ne bucurăm sau să ne îngrijorăm?
.

Copacii fără pădure sau livada lui herr Jürgen

Zilele trecute am ajuns într-o fundătură a unui drum județean din Mureș. Am dus acolo pe cineva care avea de schimbat o vorbă cu cel pe care îl tocmise să săvârșească un act de dreptate, să pună punct unui chin.
Am străbătut mai multe sate cufundate într-o apăsătoare tăcere, încremenite parcă în povestea prințului fericit, dar așteptând, înduioșător de naiv, finalul fericit. Lipsa copiilor ieșiți la joacă pe ulițele satelor făceau și apăsătoare imaginile caselor ciobite de timp, lăsate în urmă asemeni unor relicve devenite nefolositoare. Nimic din ceea ce se vedea de o parte și de cealaltă a drumului nu mai semăna a veșnicie de la țară. Pentru un trecător întâmplător, preocupat mai ales cu drumul, satele înșirate precum niște mărgele ieftine manufacturate în aceeași matriță nu mai pot însemna decât niște borne banale ale călătoriei sale.

Cu câteva sute de metri înainte de locul în care trebuia să ajungem, asfaltul a fost înlocuit de un drum desfundat, tăvălit într-un nămol clisos. De o parte și de alta, ca două fâșii, o livadă ciudata m-a făcut să tresar. Străbăteam un culoar în care imaginile erau apăsătoare, dar nu pentru că iarna își ceruse drepturile și scuturase frunzele. Nu!

Până să reușesc să îmi așez gândurile, am ajuns în locul în care un bătrân ciudat ne aștepta. Purta un suman greu, din postav verde, identic la culoare și chiar textură cu pantalonul și pălăria. Cu toate că bunicuțul părea gârbovit, pana de fazan de la pălărie și cizmele lustruite până la strălucire îl făceau să pară coborât direct din ceruri între acele dealuri scufundate sub noroaie. Zâmbea larg, împăcat. Livada era a lui. Acolo a sărutat-o pentru prima dată pe Greta, la vremea când jocurile copilărești nu își mai aveau rostul, și tot acolo, după o șură, aceasta îi născuse primul dintre copii. Multe dintre întâmplările simple ale vieții s-au întâmplat acolo, sau au legătură cu acea livadă. Cu ea și-a salvat familia în timpul sărăciei de după război, tot cu ea și-a rostuit copiii, unul câte unul, școlindu-i temeinic . Și tot pe acolo a dus-o pe Greta la tihna izbăvitoare și a așezat-o chiar în hotarul livezii, să-i scuture în fiecare primăvară floarea peste verdele crud al mormântului.
Ne-a așteptat cu o sticlă de țuică de pe pară, că doar asta a făcut el cel mai bine în toată existența sa. Acolo, în acea sticlă erau toate rosturile timpului său, sideful pe care a învățat să-l adune cu răbdarea măsurată de chiar propria viață. Ne-a dat sticlă că într-un ritual, odată cu salutul. Apoi ne-a spus că a tocmit lucrătorii care urmau să desradacineze pomii hidoșiti de bătrânețea lor, să-i pregătească pentru negustorii de lemne, dar mai ales să sădească în primăvară puietul. Totul era rânduit, doar însoțitorul meu mai trebuia să confirme termenii unei înțelegeri plănuită prin intermediari. Din câteva vorbe și câteva priviri, doi străini care se întâlneau pentru prima dată în viață hotărau finalul unei povești, dar și începutul alteia. Livada lui herr Jürgen avea să moară pentru a face loc unei alte istorii, mult prea puțin și a lui.

După nici câteva minute s-a bătut palma, discret, fără martori. Nu s-au făcut acte, nu s-au foșnit fișicuri de bancnote. Abia porniți, în timp ce îl priveam în oglindă, liniștea a fost spartă de motoarele drujbelor, semn că venise vremea la care pomii fructiferi ai acestei livezi să devină doar o adunătură de copaci fără pădure, măcinați de un cancer atemporal.

Trio Estate - seri de jazz și muzică clasică la Radio Târgu Mureș

Există locuri alcătuite din altceva decât ceea ce se poate vedea, pipăi, asculta...
Un astfel de loc este Studio-ul 3 al Radio Târgu Mureș. Ne-am convins chiar în această seară participând la serile de jazz și muzică clasică îngrijite de către Ana Maria Galea. Întâmplare sau nu, am nimerit într-o seară cu un repertoriu greu, pentru ascultători versați, însă am reușit să facem față cu succes provocării.

Nu știu cum au perceput alți participanți la eveniment toată această chimie a întâmplării muzicale, însă eu m-am simțit ca într-o catedrală inundată prin vitralii de lumina palidă a zorilor de zi, difuză dar insinuantă. Mi-am dat seama încă o dată că nu este deloc întâmplător faptul că nu mai ascult FM de mai bine de un an. Clădirea Radio ascunde niște surprize la care nu m-aș fi așteptat, în special cele legate de logistica și metoda scoaterii în eter a sunetelor de orice fel.

Și în toată această întâmplare, gândul meu de taină a fost acela legat de bobul care abia și-a început germinația. Oare o să existe ziua pe care mi-o doresc? Oare acesta o sa fie locul?

Membrii Trio-ului „Estate” sunt Ciprian Bonta, Moldovan Lirca Ioan şi Mihai Moraru.

La meci

Mă surprinde lejeritatea cu care trec oamenii pe lângă niște performanțe ale echipelor sportive din oraș. Într-o țară în care foarte puține orașe se pot mândri cu prezența în prima ligă de fotbal, eu cred că Târgu Mureș nu știe să prețuiască o oportunitate în educația copiilor. Sigur că stadionul este locul de manifestare (uneori) animalică a unor retardați capabili să articuleze aproape numai onomatopee, dar tot stadionul este arena în care se poate vedea pe viu ce înseamnă efortul, sacrificiul pentru o idee, pentru niște culori, pentru un steag.

Era frig! Ne-am încălzit scandând alături de galerie, am bătut toba și am scandat lozinci. Sportul înseamnă și aceasta, adică să îți găsești puterea să iubești necondiționat o echipă, doar pentru că este a ta, pentru că îți reprezintă orașul. Uneori este înfrântă, dar susținerea ta oferită mai ales atunci când nu merită este fermentul viitoarelor victorii. Altfel, echipa ta se transformă într-o gașcă bezmetică, indolentă și agresivă.
.

Pentru o seară, Hegedus Endre ni l-a adus pe Franc Liszt în oraș

De multe ori am frustrări legate de nenumăratele oportunități pe care le oferă Bucureștiul, orașul trufiei artistice și al dezmățului cultural. Se întâmplă atât de des să aflăm despre fel de fel de concerte, spectacole de tot soiul la care ar fi bine să fim și noi, dacă nu ar fi atât de mare distanța, dar mai ales atât de scumpe eventualele escapade. Apoi îmi dau seama că sunt mulți oameni și mai urgisiti în izolarea în care s-a nimerit să se nască și să își ducă existența.
Noi am mai pus o cărămidă în această seară la viitoarea prezumtivă carieră. Am ascultat și am croit povești care să ducă și mai adânc în suflet sunetele pianului de concert pe care Palatul Culturii din Târgu Mureș l-a pus la dispoziția unui virtuoz remarcabil: Hegedus Endre.

Pe drumul spre casă am discutat despre prețul biletelor pe care o să le vindem atunci când o să fie concertul nostru? Simplă ședință de producție din showbiz, deocamdată ca exercițiu, dar intr-o bună zi vom avea pianul nostru cu coadă, de concert.