Jancker, un mic antrenament la Galati

L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei

Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

Miercurea fără cuvinte - amintirea unei zile altfel

Stadionul Otelul Galati, 29 aprilie 2012 Stefan, alaturi de Liviu Antal.

Două numere 8

Am plecat dimineata din Targu Mures cu autocarul galeriei echipei FCM. Nu cunosteam pe nimeni si nici invers, desi noi am mai fost la stadion, uneori chiar in mijlocul lor. Drumul a fost lung, cu pauze multe si lungi, reusind sa ajungem cu doar cateva minute inainte de inceprea partidei. Din cauza masurilor de securitate, am fost nevoiti sa parcam intr-o zona destul de indepartata de zona oficiala a clubului si deci de tunelul de acces in teren. Inspiratia m-a facut sa il echipez pe micul meu fotbalist inca din autocar, in ciuda faptului ca ma simteam vinovat fata de ceilalti pasageri, insa acest lucru s-a dovedit hotarator: a reusit sa intre in teren, de mana cu Liviu Antal, cel pe care si l-a ales ca model. Daca mai punem la socoteala si faptul ca numarul 8 cel mare i-a daruit numarului 8 cel mic un tricou oficial personalizat al otelarilor, varianta pe care producatorul de materiale sportive Masita le realizat pentru participarea in Champions League, atunci reusita nu mai poate fi pusa la indoiala. La finalul meciului, micul fotbalist a plans cu lacrimi adevarate pentru ca nu a invins Otelul Galati. Spre cinstea lor, cei care au sarit sa-l consoleze au fost tocmai cei din galeria FCM Targu Mures, o mana de oameni inimosi despre care fotograful Sorin Pana a tinut sa imi spuna ca foarte rar a mai vazut oameni atat de civilizati intr-o peluza. Poate ca asa, fotbalul o sa il cheme spre el, dar in felul acela frumos si curat, in care jocul este pe primul loc, iar avantajele vin la pachet, in care parerea tribunei si stima de sine sunt cele mai importante.

De ce să ne întristăm?

Am vazut aseara cum se poate intoarce spatele idolilor de mai ieri, carora gloata ar fi fost in stare sa le ridice piedestal chiar si cu mainile goale.

Otelul, echipa pe care o iubim pentru ca este a noastra, incearca sa se regaseasca, sa isi vindece bolile care o macina din interior. Amputarile par inevitabile, asemeni unei primeniri dureroase. Neputinta isi are motivatiile ei, cele mai multe nespuse, iar viitorul celor care acum un an erau un monolit nu mai pot sa-l intuiasca nici macar ei.

M-au intristat suporterii care au gasit de cuviinta sa plece inainte de sfarsitul partidei cu Steaua, ba chiar huiduind si injurand birjareste pe aceeasi jucatori pe care i-au purtat pe umeri, le-au strigat numele si le-au jurat recunostinta vesnica.

"You'll never walk alone" se canta si la Galati, dar cei mai multi nu prea inteleg ce canta!

.

Tricoul de Champions League

Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.

A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.

Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.

Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.

Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.

În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.

La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.

I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:

Tricoul de Champions League, cel câștigat!

Marius Pena, un gol de aur

Mare bucurie, chiar şi pentru noi. Suferinţa pe care am avut-o atunci când oraşele noastre s-au luptat între ele nu a făcut decât să ne potenteze valoarea acestei seri. I-am întâlnit atunci, i-am condus cu privirea şi am încercat să le transmitem că îi iubim şi dacă nu câştigă.

Şi totuşi, de această dată am învins!

Primul gol, Antal marca din centrarea lui Viglanti, al doilea îl avea ca autor pe Marius Pena. Toţi ne-au dat autografe atunci când am mers să-i salutăm şi să le urăm succes, deci avem autografe de Champions League, avem o inimă gata să înfrunte şi această emoţie...

Din nou (de)spre Champions League

Am suferit şi ne-am bucurat la primul meci pe care l-am vizionat împreună. Cu fiecare etapă a campionatului intern care trece, devine evident că Oţelul Galaţi are toate şansele să piardă titlul de campioană, dar şi accesul în Champions League, tocmai datorită punctelor pierdute la Târgu Mureş.
Oare o să-i ajute pumnii noştri strânşi să treacă aceste ultime încercări, fotografiile noastre să devină unele de colecţie, autografele să fie nişte trofee viitoare.
În această seară, Liviu Antal a reuşit să prelungească visul acela care este şi al nostru. Încă mai sperăm. Inima bate mai departe!