Trecator prin Pasul Oituz

Lasam in urma Pasul Oituz si ne asternem la drum catre casa, taind impreuna cu soseaua podisul inalt dintre Tirgu Secuiesc si Brasov.
Cu doar cateva minute in urma eram in Moldova, acum redevenim ardeleni, iar distinctia aceasta este facuta de o modesta borna asezata la marginea drumului.
Cateva pietre rostuite intr-o banala borna de hotar faceau in trecut obiectul unor confruntari, adesea sangeroase.
Astazi cei care strabat acest Pas, nu mai au aproape nici o emotie, nu mai au nici un interes pentru povestile pe care acest reper le aduce cu el din istorie. Grijile marunte, de multe ori meschine, au luat locul oricaror trairi patriotice.

Ei nici nu stiu ca au trecut pe langa SISI.

Location: Oituz, Bacau

Bucurie

Intr-o seara de primavara, umeda si racoroasa, intre mici satisfactii si inerente dezamagiri, inainte de a merge la culcare. intr-un apartament semipustiu, cateva momente de bucurie curata fac diferenta intre o calatorie chinuitoare si una menita a strange amintiri de neuitat.
A devenit aproape un ritual ca in fiecare seara sa ne incheiem ziua la "masinute", sa ne invartim pe pista inundata de lumini difuze si sa pregatim astfel poate cel mai frumos vis de noapte pentru fiecare dintre noi, soferii de ocazie ai unei bucurii atat de materiale: tata si fiu alergand pe o sosea a fericirii de moment.
.

Zi de sarbatoare pentru strabunica

O vedem rar, prea rar fata de cat ar merita, fata de ceea ce ii datoram. Strabunica noastra, impartita mereu intre bucuria de a ne revedea si tristetea unei noi despartiri. Fara sa o spuna nimeni, spaima ca aceasta ar putea fi chiar ultima sta la masa cu noi, asteptand momentul in care sa devina realitate concreta.
La fiecare revedere se petrece acelasi lucruri, bucuria si intristarea amestecandu-se, contopindu-se in momente de viata apasatoare, insa dureros de dragi. Chiar si asa, intalnirile acestea par sa fie cu adevarat un balsam pentru suferintele stiute, poate chiar si pentru cele nestiute. Pret de cateva minute rabufneste mandria apartenentei la un neam de oameni gospodari, deprinsi a fi fruntea satului. Atunci, trecand peste toate durerile, lacrimeaza de bucurie doar pentru ca ne vede, pentru ca simte ca-i merge neamul mai departe. Numele este important, iar ea simte ca l-a dat pe maini bune.

Location: Galati

Trecator fugar prin Cheile Bicazului

Am lasat in urma biserica din Ditrau, cu tot cu povestile ei si ne-am grabit sa trecem pasul dintre Ardeal si Moldova, taiat prin bazaltul care desparte provinciile surori. Drumul urca serpuit, iar gropile din asfalt fac dificila incercarea de a contempla peisajele cu adevarat incantatoare. Chiar si asa facem totusi cateva fotografii din fuga masinii, nutrind speranta ca ele vor reimprospata, din cand in cand, emotia primului drum prin Cheile Bicazului.

Location: Adjud, Romania

Biserica din Ditrau

Calatorim.
In prima zi de Paste, am pus in traista de merinde ouale festite, drobul mestesugit cu miroase bine alese si cozonacii gatiti cu sclipitura de zahar rascopt in pojghita de ou. Astfel pregatiti ne-am zis drumeti si am pornit pe Cheile Toplitei.
Nu ne grabim, iar drumul abia refacut, ne lasa tihna de a vedea frumusetile pe care le strabatem.

In drumul nostru catre Cheile Bicazului, ne-am oprit pret de cateva minute, la biserica din Ditrau, o localitate foarte mica, aflata in drumul catre Gheorghieni. Ceea ce sare in ochi din prima secunda in care o zaresti, cu mult inainte de a intra in localitate este contrastul evident dintre maretia bisericii si dimensiunile mai mult decat modeste ale localitatii in care a fost ctitorita.
Fara a sti daca povestea este adevarata, se pare ca acest paradox s-a nascut din frustrarea unui om nevoit sa isi abandoneze rosturile vietii sale de taran de sub munte si sa plece peste ocean in cautarea unei vieti mai bune.
Intr-un fel poate ca a si reusit asta, insa pretul platit, pare sa nu mai lase sansa unei justificari.
Odata ajuns la batranete, toata agoniseala bejaniei sale nu a avut cui sa o lase. Dorinta reusitei cu orice chip, l-a insingurat. Poate tocmai din dorinta de a nu-si lasa sufletul prizonier al zadarniciei pe care singur si-a urzit-o, intr-un ultim gest de razvratire, el a ales ca toti "argintii " lui sa se intoarca in locul in care a vazut lumina zilei, chiar daca nici cei din neamul sau nu il mai asteptau.
Astazi, biserica din Ditrau isi duce propria poveste mai departe, afisand trufas o maretie indoielnica, atata timp cat comunitatea mult prea mica se vede pusa intr-o situatie si mai paradoxala decat cea despre care am vorbit.

Trufia binefacatorului din exil, ii loveste peste timp prin chiar grandoarea ctitoriei sale, costurile intretinerii acestui lacas fiind o grea povara. Cu toate acestea, pentru drumetul ajuns pe aceste meleaguri, biserica din Dirtrau este un adevarat prilej de revelatie, cu atat mai mult cu cat aceasta poveste le ramane straina.

Location:Bicaz

Mult zgomot pentru... Cuba

Am uitat câți ani au sunt de când, la trecerea dintre ani, mi-am pus prima dată dorința nimănui mărturisită până acum de a ajunge în Cuba. Sincer, nici măcar nu îmi mai amintesc exact felul în care s-a născut și a crescut acest vis, apoi s-a atrofiat și a devenit doar o dorință de serviciu a fiecărui revelion. Și noaptea trecută am gândit la fel, doar că visul meu a suferit o modificare menită a-i resuscita șansele de izbândă: mi-am dorit să apuc ziua în care să primesc o carte poștală purtând un timbru cu Che Guevara ștampilat la un oficiu obscur din Havana, scrisă pe fugă, dar semnată cu numele Ștefan. Doar așa am să mai pot să cred că visul nu este unul rupt de realitate, iar speranța să-mi aducă alte puteri, nebănuite, să mă facă să uit toți anii în care dorința nu mi s-a împlinit.
Apoi, împăcată, speranța aceasta să moară, dar răzbunată!
.

Ceață pe Dunăre la Galați

Înainte să pleci, de fiecare dată, ai tendința de a mai privi peste umăr, în spate.
Pe Dunăre, totul se întâmplă fără să țină cont de faptul că tu pleci, iar ceața trage cortină după cortină, valuri după valuri de abur plutind în derută.

Așa arată Dunărea acum, când noi îi întoarcem spatele și pornim pe drumul de întoarcere.

Sânt obosit

Simt asta tot mai des, fără că să fiu capabil să ies din cercul vicios al amăgirilor de tot felul. Ca să ajungem la Galaţi am pornit în miez de noapte. Drumul a fost chinuitor pentru că somnul mi-a dat târcoale permanent.

Nu mai şofez cu plăcere şi aş fi bucuros dacă aş putea să renunţ complet la maşină, dar acest sacrificiu ar însemna să accept un soi de izolare pe care nu mi-l doresc.

Când a răsărit soarele, mare parte din drum era străbătut, iar eu m-am simţit eliberat, în parte. Abia atunci am tras pe dreapta şi am moţăit preţ de un sfert de ceas, iar călătorul m-a privit senin...

La popas

Ne-am întors de patru zile, cu zeci de poveşti care ar merita un loc în acest jurnal al creşterii unui copil. Am călătorit mult şi cu folos, am reuşit să trecem testul îndepărtării de casă şi de cei care fac parte din universul nostru cotidian fără probleme, am cunoscut oameni şi locuri noi.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că timpul nu ne-a lipsit, nu am mai scris nimic pe acest blog. Un soi de letargie bolnăvicioasă, o oboseală greu de descris fac imposibilă mobilizarea. Oare cât poate să dureze această lene sistemică?

Deocamdată suntem la popas şi ne este bine aşteptând plutirea!

Şaisprezece zile călător

Nu am avut vreme să povestim aproape nimic din ceea ce am reuşit să trăim în aceste zile în care am călătorit, în această vacanţă împărţită între bucurie şi necesitate.

În urmă cu o oră, în faţa blocului în care locuim, aşa arată eroul principal al acestei întâmplări.
Gândul, rebel, tot mai greu de controlat, aleargă nebun la una dintre piesele care răscolesc totul în cale lor...

De mâine, începem să inventariem poveştile adevărate prin care am trecut.

Pepenii de Garvăn

Am pornit către Marea Neagră aproape de ora prânzului, numai după ce am trecut încă o data pe la maşinuţe.
Ajunşi la bac, am căutat să-l găsim pe căpitanul Bosneagă, însă am aflat că este detaşat la Călăraşi. La trecerea Dunării o să revenim peste câteva zile cu o altă poveste.
Odată trecuţi pe celălalt mal ne-am aşternut la drum prin pustietatea tulceană, drumul tăind ceea ce a mai rămas din bălţile de altădată.
Puţin înainte de satul Garvăn, la fel de sărac precum este întreg ţinutul, într-o lizieră de salcâm din dreptul cetăţii Dinogetia am oprit să cumpărăm pepeni de la un bătrân asprit până în măduva oaselor de viaţa pe care şi-a purtat-o cu demnitate în acest ţinut atât de puţin primitor. În cele câteva minute cât a durat târgul a apucat să-mi spună că odată a fost pescar, pe vremea când balta era baltă. Acum nu mai are unde să îşi scoată barca. O mai păstrează, însă nu este sigur că ar mai pluti. A stat prea mulţi ani răstignită în bătaia soarelui, în timp ce nea Dumitru Cimpoaca îşi semăna, prăşea, culegea, vindea pepenii.

Vremurile s-au schimbat! I-a făcut bine să-l mai întrebe cineva despre tinereţe şi despre baltă. Ambele nu mai trăiesc decât într-un colţ al minţii sale, aşteptând ziua în care să coboare împreună în pământul sterp, dureros de sec.
Pescarul de altădată, nea Dumitru Cimpoacă din Garvăn ne-a vândut nişte pepeni foarte buni, dar am simţit că i-ar fi plăcut şi mai mult dacă ar fi putut să ne vândă un peşte, măcar, dacă nu am fi întârziat atâţia ani până să trecem prin liziera de salcâm...

Tyson

Este un căţelandru pe care l-am întâlnit în casa Laurei. Dintre toţi cei care se aflau în livingul ei, el a fost cel mai cooperant atunci când a venit vorba de joacă, de fugareală şi chiar de tăvăleală, direct pe pardoseală.

Aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, dacă mai zăboveam puţin, cu siguranţă am fi reuşit să mutăm tot praful pe hainele noastre şi pe blana lui Tyson.

Cu trolebuzul la şosea

Chiar din momentul în care am intrat în oraş, “călătorul meu” a remarcat o ciudăţenie pe care nu a mai întâlnit-o în oraşul în care trăieşte: pare să fie un autobuz la fel ca cele pe care le cunoaşte deja, însă au ceva în plus. Mi-a fost foarte greu să-i explic "ce sunt cele două beţe de pe spate, dar mai ales la ce îi mai folosesc roţile dacă tot merge agăţat pe fire”. Mărturisesc faptul că cea de a doua întrebare a avut grad de dificultate mai mare decât subiectele de la examenul de bacalaureat din acest an. Dacă eram în examen, cu siguranţă nu aş fi promovat.

Am plecat spre unul dintre capetele oraşului cu tramvaiul (altă experientă gustată din plin). Ne-am îmbarcat din Piaţa Energiei, prilej cu care am revazut locul în care bunicul a condus Autobaza 4 RATU Galati mai bine de două zeci de ani. Locul este aproape pustiu, nimic din ceea ce mai poate fi văzut acum nemaiamintintind de forfota de altădată, de furnicarul camioanelor care porneau de acolo către beneficiari, de mecanicii care deserveau aceste sute de furnicuţe pe roţi.


Cu tramvaiul am traversat oraşul de la un capăt la altul, pană am ajuns in Micro19, de unde am schimbat mijlocul de transport pe şine cu cel care “merge agăţat pe fire ‘. Insă marea realizare a acestor plimbări a fost aceea că atât vatmanul, cât şi soferul de trolebuz erau fosti colegi de-ai mei, cărora le-am putut cere favorul de a vedea din cabină felul în care se conduc cele doua dihănii, însă tot postura de călător a fost cea mai tentantă.

Am coborat in Mazepa II, locul unde am văzut Păpădia, o fântână arteziană inaugurată pe vremea in care eu eram licean.

Târgu Mureş - Galaţi, via Lepşa

Drum lung, de zi. Muzică multă, discuţii interminabile, căldură sufocantă pe alocuri.
Lung drumul, dar şi frumos. Pentru prima dată am ales un traseu mai puţin folosit, trecând munţii pe traseul Ojdula - Lepsa. Pentru mine a fost şi un prilej al aducerilor aminte, din vremea în care purtam rucsacul în spate pe munte. Pentru călătorul meu, porţiunea de patru kilometric de drum forestier a fost prilejul de a mă pilota în încercarea de a evita obstacolele din traseu.

Locurile sunt de o frumuseţe (încă) sălbatică. Abia acum încep oamenii să bată aceste cărări cu înverşunare, după ce au aflat că a ajuns şi aici asfaltul...

The streets, The Edge, U2

Nu poţi să nu îţi doreşti să trăieşti, măcar o dată în viaţă aşa ceva, plăcerea aceea subtilă, aproape nefirească a întoarcerii la izvor alături de ceea ce ai reuşit să pregăteşti pentru a-ţi lua locul la un moment dat.
În câteva ore pornim spre Galaţi, în sfârşit, în vacanţă, apoi, dacă toţi paşii o să ni se potrivească, la mare. Bagajele sunt aproape făcute, bancheta din spate este pregătită pentru marea încercare, noi suntem gata să începem drumurile.
Am hotărât să nu mai mergem noaptea, aşa cum făceam până acum din dorinţă de a păstra programul de odihnă neschimbat. A venit momentul ca să înţelegem valoarea drumului, efortul care îl necesită, bucuria ajungerii la destinaţie. Asemeni unor participanţi la o cursă de anduranţă, pornim într-o nouă călătorie, iar acesta este un prilej de imensă bucurie.

Pentru că astăzi este ziua de naştere a lui The Edge de la U2, o să-i plătim tributul ascultându-i muzica, în timp ce maşina o să ne ducă "where the streets have no name".

Insule

Călătorim mereu, fără să ştim, mereu pe aceleaşi drumuri. Călătorim fără să avem vreme să oprim în memorie chipuri, locuri, nimic. Călătorim cu viteză din ce în ce mai mare, atât de mare încât pare că străbatem tunele tot mai înguste, atât de înguste încât julesc umerii. Călătorim între insule, mereu aceleaşi, mereu noi doar pentru că nu ni le mai amintim.
Astăzi, i-am spus unei insule că ploaia care îi udă uneori nisipul mi-a obturat tunelul deja prea îngust.
O insulă frumoasă mai puțin!


........

Autostrada

De acasa si pana acasa, foarte, foarte obositor drumul. Atunci cand ajungi (intreg) incepi sa realizezi dimensiunea efortului de a strabate distantele, mai ales in Romania.

Drumul dintre Galati si Bucuresti l-am strabatut folosind o portiune din Autostrada Soarelui, nume predestinat inchinarii. Nu am putut sa nu ma gandesc la faptul ca aceste insemne ale modernitatii unei natii ar fi trebuit sa existe pana acum, mai ales daca tinem cont cati bani s-au platit. Si cu toate acestea, ele exista doar atat cat sa ne dam seama cat de utile sunt. Atat!

Si sa-l injuram pe Ceausescu pentru ca nu s-a apucat el sa le faca si sa le lase jefuitorilor doar pentru intretinere. Normal ca banii s-ar fi cheltuit in acelari ritm, dar macar ar fi existat, la fel ca si multi dintre cei care si-au pierdut vietile in imbulzeala dementa din traficul supraaglomerat.

Pana si copilul a fost mirat ca exista “drumuri pe care mergem numai noi”.

Acasa si acasa

Am revenit, reintram in ritmul obisnuit. Am adunat alte povesti, bune de impartasit.
Am fost acasa, ne-am intors ... tot acasa! Uneori poate fi greu.

Don't walk away

La intoarcerea din calatoria de "biznis" am intrat pe (pseudo)autostrada Gilau-Turda. Oboseala, ratuste galagioase, nerabdare....

La un moment dat, rutina drumului a fost tulburata de o aparitie remarcabila. Parea ca vine din alta lume, asemeni unui vis pierdut. A fotografiat-o in timp ce o depaseam. Era prea frumoasa ca sa nu povestesc despre ea.

Cand am depasit masina care o tracta, pentru o clipa mi s-a parut ca pe bancheta din spate am zarit un el si o ea, foarte tineri, stralucitori. Am redus viteza si am mai privit inca o data masina de pe platforma. Atunci am zarit tablita de inmatriculare: "Tineri Casatoriti". Tot drumul pana la iesirea de pe autostrada am brodit povesti legate de cei doi si de bijuteria pe roti. Am facut scenarii. Chiar si un Bentley se poate strica? In final, am ajuns la Turda, loc in care am revenit cu picioarele pe pamant. Gropile din asfalt impuneau respect.

Ajuns acasa, am descarcat fotografia si am privit-o mai atent. In mintea mea s-au intalnit doua povesti: tinerii insuratei au plecat in luna de miere intr-un mod fabulos, cu cardurile tixite, imbarcati in Bentley, oprind foarte des la motelurile de pe marginea drumului... lumea toata era a lor! In alta parte de tara, doi profesori debutanti s-au intalnit in fata ofiterului starii civile, imbracati in haine imprumutate, cu putini prieteni in jur. El ii da verigheta de argint (este mai discreta, dar si mai ieftina). Functionarul ii anunta ca si statul le intinde o mana de ajutor. Ei multumesc si calculeaza rapid, suma acopera valoarea a doua ecografii si a unui set de analize de laborator. Mai au cateva luni pana sa se lamureasca daca isi pot permite si o recoltare de celule STEM, daca nu, speranta la Dumnezeu! Se tin strans de mana cu speranta ca "o sa fie bine"!

Doua povesti! Niciodata nu o sa stim daca se intoarce roata!

Frumoasa doamna se intorcea pe trailer. Cel mai probabil, ajunsa acasa, in cateva zile s-ar fi rezolvat toate problemele sale. Cu toate acestea, semnalul ramane tras: nu exista marire fara decadere! Si una si cealalta pot veni intr-o clipa.