Din New York, cu drag, Anda Onesa

Ar fi trebuit să ne întâlnim în această vară. Așa plănuisem încă de iarna trecută, atunci când frigul și zăpezile făceau ca vacanțele să pară o adevărată fata morgana, însă nu am reușit. Probabil că nu s-au aliniat astrele favorabil.

Anda Onesa este un om pe care l-am întâlnit într-o dimineață fierbinte, într-un Costinești de mijloc de vară. Avea un aer atât de proaspăt, atât de delicat. Nu semăna cu ceilalți actori care participau la Festivalul de film de la Costinești, deloc. Sau poate că doar eu o vedeam așa. Îmi amintesc că m-a uimit naturalețea cu care le vorbea celor necunoscuți, de la egal la egal. Știa să asculte, îi plăcea să vorbească.

Zilele trecute, la grădiniță, au sosit trei cărți poștale din New York. Anda Onesa ne-a trimis imaginile a trei dintre cele mai celebre locuri ale lumii: Central Park, Empire State Building, și Times Square.

Într-o bună zi, ca răspuns, o să-i trimitem și noi o carte poștală care să-i amintească de unul dintre locurile dragi sufletului nostru, dintr-o mult mai puțin celebră "piata a timpurilor”, dar care rămâne o fărâmă a tinereților noastre.

Scurtă conversație

Copilul așezat de câteva minute în pat, pentru somnul de prânz, trece prin dreptul ușii camerei în care tatăl se află la calculator. Acesta îl observă peste umăr și începe conversația:

"-Ce faci? De ce nu dormi?
-Trebuie să fac ceva.
-Ce trebuie să faci?
-Nu pot să îți spun pentru că o să fie foarte dificil."

Țâșnitori, țâșnitori

Motivul - 29

Peste două zile pornim din nou la drum, tot la Galați.

Ca de fiecare dată, căutăm să rezolvăm cât mai multe dintre problemele care ne mai leagă de orașul copilăriei mele. Printre ele se află și noul termen în procesul de succesiune care pare să nu se mai termine, grație unui șir de abuzuri ale unor oameni plătiți să fie imparțiali. Cu atât mai mult cu cât și-au făcut școlile pe banii celor ale căror cause le judecă, ba chiar și acum trăiesc încasând salarii (și nu numai!) tot de la proștii pe care îi țin pe drumuri, îi tratează de sus și discreționar. Poate că despre asta o să mai povestim. Sistemul judiciar este mizerabil, iar văicăreală celor care mănâncă pâine de acolo mi se pare o dovadă de tupeu abject. Instanțele sunt îngropate în cazuri pe care deliberat le prelungesc cu bună știință, poate și pentru că magistrații sunt absolviți de răspunderea materială pentru mârlăniile pe care le fac, din greșeală sau din reacredință. În acest timp, tata așteaptă și acum să-i facem un loc pentru veșnica tihnă mai de bun simț.

Și totuși, mai important decât orice altceva, motivul principal al acestei călătorii este 29, o viață de om!

One love, one life

Mi-au povestit prietenii mei axperienta unică pe care au trăit-o la unul din concertele lor. Deşi cuvintele au fost puţine, mesajul transmis a fost ca o cafea turcească, atât de tare încât nici tot zahărul din lume nu mai poate să o îndulcească.

Mi-am amintit în această dimineaţă despre promisiunea primarului de Bucureşti de a încerca să aducă U2 pe Naţional Arena în această vară. Judecând după faptul că nimeni nu mai pomeneşte nimic despre asta, deşi vara este departe în spate, bănuiesc că nu s-a putut.
Şi cu toate acestea, îmi place să cred că încă se mai încearcă. Ceva...

La mulţi ani U2!
Când vii pe la noi?
.

Sōichirō, bunicul lui Asimo

Sōichirō s-a născut în Hamamatsu, într-o familie obişnuită, impărtindu-şi copilăria între joacă şi ajutorul pe care i-l dădea tatălui sau în atelierul de reparaţii pentru biciclete al familiei. Mama sa lucra şi ea ca ţesătoare, motiv pentru care familia nu a avut timpul şi puterea de a se ocupa în mod special de educaţia sa, astfel încât atunci când se hotărăşte să plece de acasă, la cinsprezece ani, la Tokyo, Sōichirō era un tânăr care nu putea avea prea mari pretenţii de la viaţă. Şase ani i-au trebuit pentru a-şi face ucenicia, după care se întoarce acasă şi îşi porneşte propria afacere cu un service auto.

Temacitatea şi seriozitatea lui au făcut ca după alţi nouă ani să ajungă în situaţia de a fi furnizor pentru fabricanţii de motoare, iar după alţi unsprezece să înfiinţeze propria companie producătoare de motociclete.

Tot ceea ce a urmat nu a fost altceva decât istorie, una mai mult decât fabuloasă, în prezent fiind unul dintre numele greu dintre multinaţionalele lumii. Sōichirō a reuşit să facă din numele său un brand care pare că nu mai are limite.

Sōichirō Honda este bunicul lui Asimo.
.

Cimilitură

Ar fi implinit optzeci si unu de ani. Asta daca nu .....

Din Barcelona lui Messi, cu drag

Bucurie este cuvântul care descrie sentimentul pe care l-am resimţit atunci când am găsit inbox un mesaj în care aveam câteva fotografii ale unor prieteni dragi care au reuşit să ajungă într-un loc în care, într-o bună zi, o să ajungem şi noi, să vedem cu ochii noştri minunăţiile Catalunyei pe care acum abia începem să le cunoaştem cu ajutorul internetului, dar şi a “Cartoanelor zburătoare”.


Nina şi Sandu, într-o Barcelona plină de soare, dar şi de ... Lionel Messi.
.

Mereu între Deep Purple, Whitesnake

David Coverdale este unul dintre numele celor care i-am pus pe listele commune cu preferinţe musicale, în serile în care ascultam Deep Purple sau Whitesnake, fumam pe ascuns (Kent arăbesc) şi făceam fotografii alb negru, într-un laborator pentru care eram invidios.

Astăzi bunicuţul David împlineşte şaizeci de ani, ceea ce mă face să cred că şi el, odată cu noi îşi priveste părul albind, faţa cedând în faţa ridurilor şi a cearcănelor. Poate că la el se vede mai bine, dar cui îi mai pasă, atâta timp cât el reuşeşte, fără să ne cunoască măcar, fără să ştie, să ducă mai departe prietenia care ne leagă încă din vremea când eram nişte liceeni cu toată viaţa inainte...

(Prietenului meu, Cătălin Ungureanu şi colecţiilor noastre de viniluri)


Noi nu mai putem niciodată să fim "Perfect strangers"
.

Despre ceea ce vrem şi ceea ce putem

Nu poţi să te stăpâneşti de fiecare dată, chiar dacă ştii că greşeşti, chiar dacă te străduieşti să îţi găseşti alte ţinte. Defapt, fără să recunoşti, cel mai mult te deranjează faptul că ai eşuat, că ai dorit şi nu s-a împlinit. Tocmai asta face dorinţa ta şi mai mare, o potenţează până devine asemeni unui balon umflat peste măsură.

La fel ca şi Hanibal

Nimeni n'avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de- abia să se audă, peste stânci
şi s'auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n'au învins.


(Eugen Jebeleanu)

Valeriu Sterian, "te port în gând"

Astăzi este ziua de naştere a unui suflet pierdut, rămas în urmă, asemeni unui val spart între stânci.
Valeriu Sterian este numele de care se leagă multe dintre amintirile frumoase ale tinereţii mele. Cuvintele nu sunt nici multe, nici puţine. Sunt doar inutile.

"Te port în gând" si atât!

ZeList ne dă paşaport pentru WebStock

Vrem să mergem la Webstock, la fel cum am făcut şi anul trecut, însă nu am mai primit invitaţie, cu toate că ne-am înscris încă de la începutul campaniei. Mă rog, nu putem să avem noroc la nesfârşit.

Dar, poate chiar pe ultima turnantă, am aflat despre intenţia ZeList de a recruta câţiva internauţi pe care sa-i acrediteze ca bloggeri oficiali Ze(n). Pentru asta nu trebuie decât să ne laud cu cinci dintre articolele de pe acest blog, pe care le credem a fi reprezentative, iar ei ne anunţă mâine dacă am tras biletul câştigător.

Am ales cu mare greutate, şase, cu toate am fi vrut să ne fălim cu mai multe:

1. O zi de naştere cu Iris
2. Camionul cu ciocolată
3. Un cavaler rătăcitor
4. Cinematograful copiilor
5. Sfântul Ştefan
6. La tăiatul porcului

Merităm sa fim "oficiali Ze(n)"?
.

Johnny Răducanu şi Grigore Preoteasa, cândva

Am citit pe wall-ul lui Mike Godoroja de pe facebook şi aproape că m-am revoltat împotriva neputinţei. Plănuiam de multă vreme să îmi duc micul aspirant la unul dintre concertele sale. Acum nu se mai poate.

Mi-au revenit în minte câteva imagini din puţinele concertele la care am avut şansa să asist. Era o adevărată poveste, mereu ca un cuţit gata să lovească mortal prostia şi indolentă. Folosea clapele pianului, mai rar cuvântul.
Însă, dintre toate amintirile acestea, precum uleiul se alege de apă, s-a ridicat deasupra tuturor chipul întunecat al unui zeu al pianului dominând sala ticsită de studenţi de la Casa de Cultură a Studenţilor Grigore Preoteasa. Şi atunci, la fel cum a făcut toată viaţa lui, s-a mândrit cu faptul că este "un ţigan mai norocos din Brăila", ba chiar ajungea să agaseze tot afişându-şi apartenenţa la etnia lui.

Iar asta se întâmplă exact în ziua în care ne pregăteam (era gata şi textul!) să ne lăudăm cu prima improvizaţie. I-o dedicam lui Mr. Jazz of Romania!
.

Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, intr-un alt fel

Să creşti un copil este extrem de dificil atunci când îţi propui să-i indrumi paşii către lucruri cu adevarat valoroase. Ele nu pot ajunge să-l impresioneze decât pe masură ce gusturile sale vor fi fost şlefuite cu răbdare, cu tenacitate, de cele mai multe ori prin gesturi care, aparent, nu au vreo finalitate.
De multe ori stăruinţa cu care încerci să-i transmiţi ceva seamană cu o muncă de Sisif. Timp de mai bine de un an i-am cântat gama (fără vreo reacţie!) în timpul în care urcam sau coboram scările blocului în care locuim, până când, într-o zi, s-a petrecut minunea: primul solfegiu al unui potential viitor muzician. Cine poate sa ştie?

În ultima vizită pe care am făcut-o la Galaţi, am vizitat si Muzeul de Artă Vizuală. La sfârşitul acestui periplu, i-am cerut să aleagă ceea ce i-a plăcut cel mai mult, iar răspunsul a venit aproape imediat. De aici mai departe, hazardul.
.

Mi-e drag

Mi-e drag să mă intorc uneori la cei cărora mai pot doar să le pomenesc numele în timp ce scormonesc prin minte după niste amintiri tot mai terne.

Am citit acum câteva minute o poveste scurtă pe blogul lui Adelin şi mi-am reamintit cât cinism încape în vieţile noastre, câte ticăloşii suntem gata să facem doar ca să avem o maşină mai bună, o casă cu piscină, sau poate numai banii cu care să ne trimitem copiii la şcoli mai cu ştaif.
Citiţi şi vă cutremuraţi la cele care se pot întâmpla într-o lume în care am ajuns să ne închinăm zilnic la icoane strâmbe, să le dăm girul nostru infim, şi totuşi important la negocierile cu advertiserii verosi, atenţi numai la cifre.
Mi-e drag să îi pomenesc iar numele lui Adi Donea şi să lăcrimez.
Un om complet obişnuit, dar care…
Încă mi-e drag!
.

Lacul lebedelor şovine

Prin grija autorităţilor locale, deci cu finanţare publică, astăzi s-a petrecut un eveniment demn de toată lauda, până la un punct.

Să organizezi un concert pentru cei mici este o mare provocare, din toate punctele de vedere. Ştiu asta foarte bine! Tocmai din acest motiv mi se par cu atât mai mult de apreciat initiaţivele prin care copiii sunt chemaţi în preajma muzicii şi a dansului, indiferent de forma sub care are loc.
Cu doua obiecţiuni:
- chiar dacă acţiunea este organizată de etnici maghiari, este o impoliteţe să nu invite si “naţionalităţile conlocuitoare” dar si să nu spună macar vreo două vorbe si in limba lor, aşa, de chichi.
- reprezentanţii oficialităţilor nu este musai să se aseze în primul rând, pe mijloc, ca să poată să vadă şi copiii ceva. Spun si eu!

Evenimentul a fost frumos pentru că muzica şi dansul sunt limbi universale, însă lipsa eleganţei tot se vede şi se transmite tinerei generatii prin puterea exemplului. Cum să reuşeşti să faci din nişte copii valori umane viitoare, dacă lecţiile bunsimţului le predai selectiv?

Păcat de frumuseţea evenimentului! Păcat si atât!

În timpul spectacolului nicio lebădă de pe lac nu a fost agresată! Parol!
.

Capra vecinei

Ştiu că ar putea fi considerate o răutate, însă două întâmplări care s-au petrecut în aceeaşi zi, în acelaşi loc, (aproape) cu aceleaşi personaje, mă face să le povestesc, în variantă ultrascurtă:

-dimineaţă, ora 7,15 am, trecerea de pietoni de la colţul blocului nostru: o şoferiţă ne highereşte (efectiv) în momentul în care traversăm strada către lecţia de pian.
-seară, ora 18.50 pm, trecerea de pietoni de la colţul blocului nostru: o (aceeaşi!) şoferiţă completează formularul pentru înţelegere pe cale amiabilă în caz de eveniment rutier în timp ce noi împingem bicicleta de coarne către parcul din cartier.

Simple întâmplări de viaţă! Totuşi, prea des ni se întâmplă să ne trecă fiorii pe trecerea de pietoni...
.

Ofertă doi în unu - Cumpăr rable şi le îngrop

Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău, nu mai ai nici cea mai mică îndoială că realitatea întrece întotdeauna imaginaţia: atunci când marketingul coboară în stradă şi se vrea agresiv, rezultatele nu pot fi decât devastatoare.


În această dimineaţă, în drumul către grădiniţă am întâlnit o simbioză de conjunctură care m-a făcut să-mi pun o întrebare aproape chinuitoare: cine nu ar fi tentat să dea curs unei astfel de ofertă doi în unu?

Asta da firmă de pompe funebre! Nu face discriminare între oameni şi fiare.

Ştefan si minibiroul

O nouă zi la (mini)birou!

Cumva a apărut o (mini)problemă?

Poate să inceapă scoala?

Şi chiar dacă nu suntem acolo... Hai Oţelul Galaţi!

FC Basel - Oţelul Galaţi în Champions League

Nu înseamnă că nu purtăm tricoul echipei pentru care am suferit, pentru care ne-am bucurat peste măsură de mult.

Şi chiar dacă nu o să fim acolo, şi chiar dacă ar fi o nebunie să sperăm, noi tot o să o facem!

Hai Oţelul! Nu avem nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Dar cel mai important, oricât de dezamăgiţi ar fi să ne găsească finalul, "you'll never walk alone!"


Never, never alone!

Venisaj la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi

Săptămâna trecută, în oraşul "fructului soarelui" am avut parte de o experienţă frumoasă, anume participarea la vernisajul unei expoziţii organizate de Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, locul în care am mers fără să bănuim că am putea avea o astfel de şansă.

Prin grija muzeografului şi sculptorului Alexandru Pamfil, beneficiind de prefaţa susţinută de către criticul şi istoricul de artă Gheorghe Macarie, plasticianul bârlădean Năstasă Forţu a trăit bucuria unei noi urcări pe "Golgota artistică". S-a întâmplat ca în aceste momente să ne numărăm printre cei care au fost părtaşi la această nouă caznă din viaţa sa de artist plastic, să-i admirăm dedicarea cu care încearcă să descopere, dar să-şi împărtăşească viziunea asupra Apocalipsei.

Încă un exemplu menit să întărească şi mai mult convingerea că la început nu poate să fie decât cuvântul.

Prima pedală

Astăzi, ca orice ghimpe care se respectă, am mers şi noi la întâlnirea bicicliştilor din gaşca lui Laci, un împătimit al pedalelor, mai ales adunarea era programată în cartierul nostru.

S-au mirat cu toţii atunci când ne-au văzut alăturându-ne grupului lor. Oare se temeau că nu ar putea ţine pasul/pedala cu noi?

Astfel de întâmplări ar trebui servite mai des copiilor pentru că bicicleta este o formă de libertate artificială, dar atât de curată!

Arătaţi copiilor modele, oameni obişnuiţi cu pasiuni banale, dar pasiuni reale, aproape pipăibile!

Alina =2011=

"Sper să te bucuri de cartea mea, şi să iubeşti, în general, cărţile, pentru că cele mai mari minuni ale lumii, cele mai preţioase comori, nu se găsesc pe vârfuri de munţi şi nici în adâncuri de ape, ci între două banale coperţi de hârtie.

Alina G
=2011="

Noroc de începător

În drumul spre casă, ne-am oprit să mâncăm. La unii, meniu se deschidea numai la produsele cu adevărat importante: "In vino veritas".

Blogmeet Galaţi-Brăila, pe (foarte) scurt

Ar fi cu mult mai frumoasă viaţă dacă am avea mai des ocazia de a ne întâlni numai pentru câteva vorbe, nişte zâmbete, dar mai ales pentru nişte amintiri.
Astăzi s-a întâmplat la Galaţi, iar fotografia redă un moment în care ne simţeam bine, eram rupţi de mai toate grijile de zi cu zi.

Mâine încotro pornim? Care oraş ne mai cheamă? Unde să mai descoperim alţi bloggeri frumoşi la minte şi la trup?

...este numai 2.0! Atât!

Sânt obosit

Simt asta tot mai des, fără că să fiu capabil să ies din cercul vicios al amăgirilor de tot felul. Ca să ajungem la Galaţi am pornit în miez de noapte. Drumul a fost chinuitor pentru că somnul mi-a dat târcoale permanent.

Nu mai şofez cu plăcere şi aş fi bucuros dacă aş putea să renunţ complet la maşină, dar acest sacrificiu ar însemna să accept un soi de izolare pe care nu mi-l doresc.

Când a răsărit soarele, mare parte din drum era străbătut, iar eu m-am simţit eliberat, în parte. Abia atunci am tras pe dreapta şi am moţăit preţ de un sfert de ceas, iar călătorul m-a privit senin...

Autostop extrem

Pornim către Galaţi, având câteva scopuri precise, unele de voie, altele de nevoie, dar cu toată voia bună de care suntem capabili să-i întalnim şi pe bloggerii din zonă. Totul este pregătit, ceasul este pus să sune Să sperăm că o să-l şi auzim...

Astăzi am vorbit din nou despre autostop, doar eu eram etuziast, partenerul meu încercând cu multă înverşunare să mă convingă că este mult mai bine să mergem cu maşina... pentru că "are el bani pentru motorină, în puşculiţă!"

Mâine dimineaţă o să fim în oraşul de la Dunăre, locul în care am încercat şi o formă de "autostop extrem", însă ne-am convins că este mult mai complicat decât pe uscat. Totuşi, suntem pe cale să devenim nişte "maeştri ai sportului".

Pe drum o să ne însoţească o voce, că să ne ţină treji, sau să ne facă somnul mai dulce, după caz.
.

Zece ani

În urmă cu zece ani puneam pe pânză aceste uleiuri, oarecum în grabă, oarecum stângaci. Nu aveam trufia artistului care ştie sigur ce face, nu eram foarte sigur atunci când amestecam culorile, însă pictam cu nădejdea că norocul trebuie să îmi fie tovarăş.

Zece ani! Poate că este mult, poate că este puţin! Cine mai poate şti?
Ceea ce ştiu sigur este că şi atunci am avut sentimentul straniu, ireal, apăsător până la spaimă, din prima zi de şcoală. Îl regăsesc şi acum în pinacoteca personală, pregătit să apară la fiecare început de septembrie...

Zece ani, ca zece clipe!

Prima zi de şcoală

Ştiu cât de subiectiv sânt, ştiu şi că cineva m-ar putea acuza de egocentrism, dar îmi este foarte dragă această fotografie, făcută într-o seară de septembrie. Motivul nu este acela că pot să văd eu, dar şi alţii alturi de mine cum arătam eu în copilărie, ci datorită faptului că tocmai ea m-a ajutat să-mi fixez în memorie câteva trăiri din acele momente. Împreună cu părinţii bătusem aproape tot oraşul şi răvăsisem toate magazinele. Aveam bagaje multe, chiar dacă îi auzeam pe părinţi vorbind despre cât de puţini erau banii. Ştiu sigur că mi se părea un dezastru acela că mie nu îmi cumpăraseră pantofi la fel cai ai fratelui meu mai mare, dar cred că înţelegeam că banii trebuie drămuiţi cu mare atenţie şi mă gândeam deja la momentul în care aveau să-i rămână mici...

Amănuntul cel mai subtil însă, cel care nu poate să se arate oricui este chiar momentul când a fost făcută această fotografie, dramatismul care poate să fie trădat doar ochii mei, vizibil înlăcrimaţi. Trăiam o spaimă, o emoţie apăsătoare, un sentiment pe care nu reuşeam să-l cuprind în mintea mea crudă, deprinsă doar cu jocul: urma să merg la şcoală. Chiar şi aşa, îmi amintesc foarte clar, partea traumatizantă a acestei schimbări din viaţa mea venea din faptul că pentru prima zi de şcoală trebuia să mă tund. Momentul este imortalizat la un foto-studio din Galaţi, în complexul comercial "Potcoava de Aur", iar lacrimile erau în acei ochi şi pentru că în timp ce pozăm, priveam către locul în care urma să intrăm imediat după ce era gata fotografia: frizeria "Ciufulici".


Ani în şir, invariabil, în fiecare septembrie, trauma cea mai mare era ritualul începerii anului şcolar cu o vizită obligatorie la frizerie. De fiecare dată îmi reveneau în memorie lacrimile cu care am stropit prima mea zi de şcoală, acelea de la studioul foto de demult.

Mi-a făcut plăcere să răspund astfel provocării lui Pato Basil, unul dintre cei pe care sper să îi întâlnesc la BlogMeetGalati, evenimentul la care mergem împreuna cu doctorul ca să reprezentăm BlogStock şi VirtualKid.

Cum ajungi să te pierzi...

...în amănunte, privind o fotografie care amestecă farmecul involuntar cu frânturi ale unor amintiri de-ale tale.


Într-una dintre dimineţile în care ne aflam la Galaţi şi eu eram grăbit şi stresat, ne-am prins mai multe minute, în stradă, pentru o şedinţa de socializare ad-hoc.

O variantă este aceea în care te laşi sedus de frumuseţea simplă a unei întâmplări şi nu îţi mai pasă că animalul este unul de pe stradă, despre care nu ştii nimic, unul care ar putea să îţi aducă numai şi numai necazuri.

Cum să le strici simbioza întru joc? Copilul care abia acum află despre toate cele care îl înconjoară, fie ele bune, fie rele, a întâlnit gingăşia şi a reacţionat firesc.

Despre o tomată cu scufiţă

Citeşti uneori poveşti care te schimbă, chiar dacă pentru puţin timp, poate că doar cu o simplă idee şi aceea trecătoare.

Şi totuşi, sunt unii oameni simpli care îşi scriu poveştile fără să o facă ostentativ, oameni care reuşesc să îţi arate întâmplările simple din viaţa lor însoţite şi de povestea din spatele acestora, care nu spoiesc cu pulberi strălucitoare colţurile ciobite ale existenţei lor, ci ştiu să le arate ca pe nişte cicatrice căpătate în luptele anoste de zi cu zi.

Când am citit articolul dedicat tatălui său, am simţit nevoia să-i scriu pe mail, poate şi pentru că ceea ce scria acolo mi se potrivea în mare măsură şi mie, simţeam la fel. Nu i-am spus atunci despre frustrarea mea legată de faptul că eu nu am reuşit să fac asta din cauza sistemului judiciar di România care înţelege să prelungească la nesfârşit un banal proces de succesiune, fără de care nu se poate face nimic. Aşa că mormântul tatălui meu este un banal morman de pământ, cu o cruce de lemn la căpătâi. Atât!

Astăzi, foarte devreme, am citit un articol despre bani şi despre demnitate, despre frustrare şi acceptarea propriei condiţii, despre viaţă fără fard.
Îl recomand tuturor celor care nu ştiu să cadă de pe cai mari....

Am zburat

De patru ani şi jumătate vieţuim meschin într-un cartier din Târgu Mureş, pe numele lui Tudor, din care mai evadăm din când în când, spre destinaţii accidentale. Poate că mai des ni se întâmplă să fugim într-o oază de linişte, dar albia noastră se află tot în aria minusculă a cartierului din partea de sud a oraşului....

Ieri, speranţele ascunse cu care am mers la ziua porţilor deschise zborului s-au împlinit: am zburat peste majoritatea traseelor noastre zilnice, săptămânale, lunare, anuale ....

În câteva minute, ne-am văzut viaţa , sub forma unor contururi din care poate că numai noi am înţelege care le sunt rosturile.

Şi totuşi, noi am zburat! Am zburat!

Şaptezeci de ani de istorie

În chiar prima zi a acestei luni, Aeroclubul Elie Carafoli din Târgu Mureş a împlinit şaptezeci de ani de la înfiinţare, prilej cu care în data de 3 septembrie a organizat o zi a porţilor deschise la care am participat şi noi, alături de câteva sute de alţi curioşi.

Vremea bună a dat prilejul unor demonstraţii interesante ale unor oameni împătimiţi ai zborului. Eforturile lor au fost răsplătite cu nenumărate aplauze, dar, mai ales, a pus sămânţa aspiraţiei spre zbor în minţile copiilor prezenţi la eveniment.

La fel ca anul trecut, am fost şi noi prezenţi, iar ziua aceasta a fost prilejul unei bucurii greu de descris....

Oare este usor de ghicit care a fost motivul bucuriei?

În cabinet

De multe ori boala este mai puternică decât oricare dintre săruri, mai capabilă să se plieze pe cel mai neaşteptat trup, să-l schimonosească până acolo încât să fie de nerecunoscut, să inhibe şi cea de pe urmă dorinţă de a mai lupta, fie şi numai pentru o clipă în plus.


Vestea este că după o pauză cam prea lungă, doctorul s-a întors în cabinet şi promite să reintre în programul normal. Leacurile lui nu sunt infailibile, însă, în toate cele care se petrec în jurul şi înlăuntru nostru se află cuvântul, germenele tuturor genezelor închipuite sau făptuite.

Dihonia a bântuit familia noastră şi, cel mai probabil, stă şi acum la pândă. Cuvintele sunt mereu puţine atunci când vorbeşti desprecancer.com, iar speculaţiile seamănă cu cel mai teribil dintre nodurile gordiene care s-au văzut vreodată.


Bine ai revenit, doctore!

Septembrie

"Alerg spre tine,

Septembrie vine..."

"Învăţătorul" Alexandru Pesamosca

Într-o lume medicală în care degringolada, cinismul, ticăloşia, avariţia sunt cele mai grave boli care îşi aşteaptă tratamentul îndoielnic, făcut pe genunchi, dar şi pe bani mulţi, un om se stinge în locul pe care şi l-a ales chiar din tinereţe că să-i fie sicriu.

Astăzi am aflat că profesorul doctor docent Alexandru Pesamosca şi-a încheiat fabuloasa viaţă, în spitalul pe care l-a slujit trecând peste propria persoană, sacrificând tot ceea ce îl poate bucura pe un om de rând. Asemeni unui "Învăţător”, el urmează să îşi găsească odihnă tot în incinta spitalului, lângă "Biserica Cuviosul Stelian şi Sfântul Nicolae-Brâncoveanu", al cărui ctitor este.
Câţi alţi medici mai înţeleg în acest fel să ţină jurământul lui Hipocrate?
Măcar dacă l-ar mai reciti, din când în când. Atât!