O zi pe derdelușul din Idrifaia

Sâmbătă a fost ziua bunicii, dar a fost și o zi plină de bucurie, o bucurie a zăpezii de la Idrifaia.
Privită din goana săniuței, viața este o bucurie fără de capăt:

Desenul ca poveste a zilei pe care o trăiești

Unele bucurii nu sunt complete, oricât de mult ți-ar scutura sufletul, nici chiar dacă ți l-ar întoarce pe dos. Fără să știi ce, parcă simți că mai aștepți încă ceva, de multe ori fără să fii măcar capabil să descrii ce anume.

Aseară, împotriva tuturor rigorilor programului de somn, am cedat rugăminților de a îngădui o derogare: "doar cât mai fac un desen, atât, te rooooog!" Desenul nu este o mare realizare artistică, însă este povestea serii de săniuș pe care o lăsasem în urmă doar de câteva minute, deși este destul de explicit. Ceea ce m-a surprins a fost prezența notelor muzicale pe cerul de deasupra derdelușului. L-am întrebat cum se explică prezența lor acolo, iar răspunsul a fost absolut dezarmant: "Păi eu toată seara am cântat."

La derdeluș

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.