Zăpada mieilor

FCM Târgu Mureș este o echipă în derivă, supusă tot mai des acuzelor legate de nechibzuința cu care sunt alocați banii publici ai locuitorilor acestui oraș. Mai ales dacă ar fi să judec după ceea ce se întâmplă în teren, sumele cheltuite pentru transferurile acestei ierni par a fi nejustificate. Pe un stadion aproape plin, pe o ninsoare apoasă care trecea prin haine, am stat vreme de două ore și am așteptat să ne bucurăm pentru un gol, pentru o victorie. Am fluturat steagul ud, am strigat și am cântat pentru echipa orașului în care trăim, apoi am plecat acasă, trecând pe lângă peretele vestiarelor pe care tronează imaginea echipei de aur a AS Armata Târgu Mureș. Istorie, istorie amestecată cu frustrarea actualei neputințe.
Eu nu sînt printre cei care condamnă decizia municipalității de a-i oferi lui Marius Lăcătuș o sumă atât de mare pentru a ocupa locul antrenorului de pe banca de rezerve, însă mi-aș dori ca acesta să rămână la echipă și în cazul în care ea retrogradează, să ia decizii de întinerire a echipei, dar mai ales de încurajare a activității din curtea proprie a clubului. Nu pot să am pretenția ca "Fiara" să rămână definitiv aici, însă dacă tot a decis să-și lege numele de sportul din acest oraș, atunci ar fi potrivit ca rezultatele imediate să fie lăsate în plan secund, pe primul loc fiind un proiect de viitor cu ajutorul căruia să se poată crește o echipă mai glorioasă decât generația lui Ladislau Boloni.

În urmă cu câțiva ani, Lăcătuș își lăsa amprenta inconfundabilă și la cealaltă echipă de suflet a noastră, Oțelul Galați. O parte din laurii pe care acest club a reușit să-i câștige i s-au datorat și lui, datorită seriozității cu care a construit. Deci, rețeta există, însă ea are nevoie de multe răbdare și chibzuință, ori nu să ne pierdem speranța la cea dintâi zăpadă a mieilor, ci să visam la propriul tricou de campion.



Ieri n-am învins, iar șansele să mai scăpam de retrogradare sunt tot mai puține, însă suporterul adevărat este acela care știe să își susțină echipa necondiționat, atâta timp cât și din partea celor aflați în teren se vede dăruire pentru culorile pe care le apără, cei mai mulți dintre ei temporar.

În timpul acesta, cu bani incomparabil mai puțini, am putea să revigorăm campionatele școlare, așteptând ziua în care copiii de astăzi vor fi gata să lupte până la ultima suflare pentru culorile orașului lor, poate chiar în Champion League.

La următorul meci, cu toată recuzita, o să fim în tribună și o să cântăm pentru echipă din orașul florilor.

Ultimul duel al omului de zăpadă

În această seară am folosit poate ultima ocazie din acest an de a a avea un partener de joacă din zăpada. Folosind omătul tot mai apos, am încropit un cavaler înghețat, capabil să ridice brațul înarmat și să intre într-un duel imaginar, cu un dușman mai mult decât iluzoriu.

În final, am pornit către casă, lăsându-l să își pregătească cel mai dur și mai inegal război al său, cel pe care trebuie să-l poarte cu încălzirea vremii.

O vulpe roșie pe zăpadă

În drumul nostru către Idrifaia, de multe ori avem șansa să întâlnim rămășițele unei faune aflată într-un implacabil proces de descompunere. Amintirile bătrânilor legate de felul în care hăituiau vânatul încep să treacă din ce în ce mai mult în zona poveștilor dintr-o altă lume, una în care echilibrul numeric dintre vânat și vânător era încă stabil, iar lanțul trofic își avea regulile lui simple, în care excesele nu își aveau locul.

Duminica trecută străbăteam drumul care ne duce la bunici printre ogoarele albite de zăpada. La un moment dat, la câțiva metri de marginea drumului am zărit un puct roșu mișcător. O vulpe se întorcea din sat, cam fără tragere de inimă, privind mai tot timpul înapoi. Probabil că foamea o chemase în sat, însă era clar, dăduse ocolul fără folos.

Am privit-o și am fotografiat-o până s-a îndepărtat. Am dicutat și despre alte animale sălbatice pe care am avut ocazia să le mai întâlnim în zonă, apoi ne-am întors la bucuriile derdelușului din Idrifaia. În urmă a rămas o vulpe roșie pe zăpadă.
.

Drumuri prin vămile vieții

Uneori este mai greu, alteori pare a fi incredibil de ușor.
Diminețile sunt aproape toate la fel, nu diferă decât butaforia mediului în care ne ducem existența. Pe lângă toate acestea încercăm să trecem nepăsători, păstrând privirea mereu înainte, către locul în care trebuie să ajungem.

Dacă o să reușim, toate acestea vor fi prețul, dacă nu, vor fi toate cele pe care le-am pierdut fără rost, de cele mai multe ori alergând fără zăbavă.

Ne este drumul plin de vămi și la fiecare trebuie să lăsăm câte ceva în urmă, dar fiecare plată ne dă dreptul să ducem speranța și mai în larg.

"Poţi trece peste
ceremonile timpului,
anotimpului,
cu un fel simplu
de-a fi nechibzuit."

*(Nicolae Oancea-Poeme)

Aroganți în țara codurilor de dezastru

... ne-am îngăduit să dăm dovada maximei ignoranțe, a inconștienței extreme și ne-am bucurat de zăpada incredibil de frumoasă care tinde să ne acopere. Privită de aici, isteria generală din această țară în care toată lumea lansează zvonuri, care mai de care mai isterice, este o mizerabilă sută de lei în plus la salariu, strigată și acum tot de la un soi de balcon cu iz pestinențial.

O zi pe derdelușul din Idrifaia

Sâmbătă a fost ziua bunicii, dar a fost și o zi plină de bucurie, o bucurie a zăpezii de la Idrifaia.
Privită din goana săniuței, viața este o bucurie fără de capăt:

Cruciada oamenilor de zăpadă

După mai bine de două săptămâni de la ceea ce pare să fie începutul unui război de uzură cu o mână de oameni care au reușit să se compromită definitiv, atât pe ei cât și pe mulți dintre politicienii acestei țări. Privesc imaginile transmise pe televiziunile de știri din Piața Universității și îi compătimesc pe cei aflați acolo, strigându-și disperarea. Arată la fel ca cei pe care îi știu din aceeași piață, însă din urmă cu douăzeci de ani, doar că acum sunt nevoiți să îndure un ger cumplit.
Nu știu dacă este realistă ideea care mi-a venit, însă mă întreb dacă nu ar fi potrivit ca noi, cei aflați la mare depărtare de București să trimitem în Piața Universității câte un om de zăpadă care să facă dovadă implicării de la distanță. Știu că poate părea un gest inutil, însă multe dintre schimbările acestei lumi s-au făcut în numele și cu sprijinul simbolurilor.

Cu ani în urmă, în fața Teatrului Național au existat niște corturi în care protestatarii începuseră să se gospodărească așa cum puteau, ca la botul calului. Îmi amintesc cum într-o bună zi, aflându-mă acolo, am surprins o întâmplare plină de semnificații: poștărița din zonă a venit între corturi și a întrebat unde poate lăsa o scrisoare pe care în dreptul destinatarului nu era trecut decât personajul colectiv numit atunci Protestatarul din Piața Universității. Cineva scrisese manifestanților ca să se scuze pentru că nu își putea lăsa copiii de izbeliște, să ia drumul Bucureștiului și să fie și el acolo, între golani. Bucuria imensă însă nu a fost dată de mesajul în sine, ci mai degrabă pentru simbolul câștigat: protestatarul își câștigase o adresă pe care Poșta Română i-o confirmase, fie și numai datorită onestității și a seriozității unui factor poștal oarecare.
Nu pot merge la București, deși mi-aș dori, și tocmai această frustrare m-a făcut să caut altceva care să ducă bucățica mea de revoltă alături de acei oameni aproape degerați. Așa am ajuns să mă întreb dacă aș putea să trimit un om de zăpadă care să țină steagul sus, zi și noapte. Poate că un astfel de gest ar deveni un simbol pe care l-ar adopta și alți necunoscuți din orașele țării și l-ar repeta, ajungând astfel să populăm Piața Universității cu manifestanți tăcuți, dar reprezentativi pentru toată țara. Sînt convins, mulți dintre tir-iștii care merg spre București ar lua cu mare plăcere un astfel de autostopist, îmbogățindu-i mesajul cu alte și alte semnificații.

Oare am putea să pornim o astfel de cruciadă a oamenilor de zăpadă? Cum ar arăta Piața Universității ocupată fiind de către această armadă rece și tăcută, incredibil de tenace?
.

Oameni de zăpadă

"Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi."
(Adrian Păunescu)

La derdeluș

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.

Bulgării de zăpadă

Și astăzi a nins, însă zăpada căzută nu este chiar potrivită pentru joacă.
Tot drumul de la grădiniță și până acasă am făcut bulgări pe care i-am lăsat la îndemână urmăritorului meu, cel care mă bulgărea cu mare sârguință tot pe mine.
Când am ajuns acasă aproape că nu îmi mai simțeam degetele, la început. După ce am dat de căldura s-a schimbat situația. Pur și simplu aveam senzația că urmează le văd expandate, la fel ca boabele de popcorn puse în cuptorul cu microunde.

Mereu este mai frumoasă prima zăpadă

În dimineața aceasta a fost mult mai ușoară trezirea. Vestea sosirii primei ninsori, șoptită la ureche în timpul somnului de dimineață, a avut efect imediat, asemeni unui resort eliberat din prinsoare. Am mers la fereastră și am privit cum moșul își scutură barba.

Puțin mai târziu, pe drumul către grădiniță, am am avut parte de prima bătaie cu bulgări și am plănuit să facem și un "om de zăpada... imens". Apoi mai ne vedem de treburi!

Nescuturata barbă a moșului Neculai

A fost una dintre întrebările copilăriei: cum este posibil ca toată zăpada iernii să încapă în barba moșului Neculai? Așa îmi spusese bunica mea că vine prima zăpadă.

A fost una dintre întrebările copilăriei: cum este posibil ca toată zăpada iernii să încapă în barba moșului Neculai? Asa imi spusese bunica mea ca vine prima zapada.

Nu am multe amintiri legate de emoțiile dimineților din ziua sfântului Neculai. Cu siguranță, aceste întâmplări au existat, însă ele s-au pierdut undeva în urmă. Singură, barba moșului Neculai a reușit să-mi stăpânească mintea până la maturitate. Acum, dau mai departe această poveste copilului meu și aștept să văd cum o primește. Ne-am pregătit împreună ghetele și ne-am culcat cuminți numai după ce am privit încă o data pe fereastră căutând fulgii de nea.

Cu câteva minute în urmă, o poveste cu moșul și-a găsit locul între viitoarele amintiri ale unui copil. Cum să nu ai sufletul plin și împăcat, chiar și cu nescuturata barbă a moșului Neculai?

Schior

Ieri am primit un telefon. Ni s-a indicat un link unde l-am văzut pe Mark (în timp real) coborând pe pârtia Harghita Băi. L-am invidiat, puţin. Poate că anul viitor o să mergem împreună.
Până atunci, poate îl zăriţi şi voi şi îl încurajaţi. Mark este (deja) schior.



..........

Cu bicicleta pe zăpadă

Unii ar socoti-o cruzime. Alţii ar numi-o mai simplu, tenacitate. Ieri dimineaţă am pornit de acasă pe uscat. Am luat bicicleta şi am pornit către grădiniţă, pe drumul pe care îl străbatem cu rigoare în fiecare dimineaţă, fără să ne abatem. Distanţa este cam de jumătate de kilometru. Când mai aveam puţin până să ajungem, iarna era deja căzută pe umerii noştri, semn că taman pe noi ne pândise. Noi, bicicliştii incurabili...
Poate că asta este motivul pentru care, cel puţin până acum, nu am răcit prea des.

Acesta este un articol publicitar: facem reclamă mersului le grădiniţă, zilnic, atât de devreme încât să nu mai fie nevoie să se tulbure activităţile grupei de către copiii întârziaţi. Dispreţuiesc nepăsarea cu care unii părinţi nu ţin cont de orele de sosire şi de plecare de la grădiniţă, mai ales când aceasta este una cu program scurt. Oare mai târziu, când vor creşte odraslele, le vor reproşa lipsa de rigoare în tot ceea ce vor face? Îşi vor mai aminti cine i-a educat aşa?

M-aş mira! Sincer!
..........