Flori nemuritoare

Cand eram copil se intampla foarte des sa calatorim cu masina prin tara, uneori chiar sa campam la margine de drum. Nu era nimic neobisnuit, iar oamenii care faceau asta nu aveau griji pentru siguranta lor.

Cele mai frumoase amintiri din acele calatorii sunt legate de bucuria cu care mama ne indemna sa strangem flori nemuritoare, pe care apoi le duceam acasa si le pastram pana la urmatoarea excursie de acest fel.

Erau vremurile in care florile din plastic si pestele din sticla faceau legea in materie de feng-shui.

Astazi, imi este drag sa imi amintesc despre florile nemuritoare ale mamei mele... doar florile.

Desenele mele

Nu știu dacă are un talent și nici nu cred că este foarte important, încă.
Interesantă este însă nevoia de a povesti cuiva despre ceea ce desenează, lucru asupra căruia mi-a atras atenția doamna educatoare. Aproape orice lucrare se finalizează cu o scurtă poveste despre cele pe care le-a pus pe hârtie, cu o constatare foarte critică, dar și cu un discurs mobilizator despre cât de reușite vor fi următoarele. Cum să mai fiu subiectiv atunci când argumentele sunt atât de precise și de puternice?

Tocmai din acest motiv, începând de astăzi o să inaugurăm o pagină nouă a blogului și anume pagina "Desenele mele".

Zece ani

În urmă cu zece ani puneam pe pânză aceste uleiuri, oarecum în grabă, oarecum stângaci. Nu aveam trufia artistului care ştie sigur ce face, nu eram foarte sigur atunci când amestecam culorile, însă pictam cu nădejdea că norocul trebuie să îmi fie tovarăş.

Zece ani! Poate că este mult, poate că este puţin! Cine mai poate şti?
Ceea ce ştiu sigur este că şi atunci am avut sentimentul straniu, ireal, apăsător până la spaimă, din prima zi de şcoală. Îl regăsesc şi acum în pinacoteca personală, pregătit să apară la fiecare început de septembrie...

Zece ani, ca zece clipe!

Tempera

Astăzi, în timp ce priveam copilul m-a chinuit un gând pe care îl port cu mine de ani de zile.
Desenul este un amalgam de gânduri, nu toate ale tale, aşezate pe o hârtie care să le încapă întreaga devălmăşie:
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un punct roşu la răsărit: soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

Aşa pornea una dintre poveştile care mi-au fermecat copilăria. Defapt, cred că nici măcar nu era decât pentru mine o poveste pe care mi-am făurit-o singur doar auzind compunerea unei fetiţe dintr-o clasă mai mare. Fusese şi ea eleva învăţătoarei noastre iar aceasta ne-o dădea mereu drept exemplu, ne arată lucrările ei şi ne îndemna să ne străduim să fim la fel ca ea. Într-un fel, aproape că se putea spune că făcea parte din clasa noastră, doar că nu era trecută în catalog.

Nu îmi mai amintesc aproape nimic despre motivul pentru care soarele acela topit a reuşit să îşi găsească un loc al lui în mintea mea, dar pot să spun că în aproape toate desenele copilăriei mele exista şi un soare chinuitor de roşu, sfredelitor pentru orice retină care îi devenea vremelnică oglindă. De fiecare dată, aceasta era culoarea care se termina prima.

Iar roşul a fost roşu până într-o zi, în care învăţătoarea ne-a vorbit din nou despre fetiţa model. Avea lacrimi în ochi şi ne citea din nou dintr-un caiet pe care îl păstrase.

A fost ziua în care soarele s-a topit şi a curs în pământ.