Copiii din Sparta

.
Astăzi nu am mers la grădiniță.

Spartanii nu păstrau copiii care se nășteau cu beteșug și nici nu îi cocoloșeau pe cei care se hotărau să-i crească și să-i educe. Viața tinerelor vlăstare nu era niciodată lăsată la voia întâmplării, din cea mai fragedă pruncie aceștia fiind crescuți în cultul luptei până la ultima suflare, dar numai după ce treceau de examenul vieții și al morții: eugenismul.

Copiii nu erau ai părinților, statul fiind cel care se ocupa de creșterea și educația lor, având ca principal scop întărirea continuă a puterii sale prin grija față de dezvoltarea abilităților fiecărui individ. Astfel, un mic oraș din vechea Grecie a ajuns să fie considerat primul mare stat al epocii arhaice timpurii, tocmai pentru că a pus preț pe selecție și pe educație.

Venind în zilele noastre, nu pot să nu remarc faptul că tot mai mult avem tendința de a ne proteja odraslele, uneori chiar int-un mod de-a dreptul imbecil, încurajându-i să aibă un program dezlânat, să meargă la grădiniță și la școală doar când vor și numai dacă se trezește un adult ca să-i ducă de mână, indiferent la ce oră ar ajunge.Dăscălii, scârbiți până peste cap de propriile neajunsuri, plătiți prost și umiliți, nu se mai obosesc nici măcar să atragă atenția celor care nu numai că întârzie ei, însă atunci când apar îi mai perturbă și pe ceilalți copii. Falsa protecție a acestor nefericiți copii nu este decât pașaportul către viitoarea lor indolență de la maturitate, când părinții și dăscălii de astăzi vor aștepta să le vină pensia acasă. Atunci abia își vor aminti povestea aparent inumană a copiilor din Sparta. Însă va fi mult prea târziu!
Astăzi stăm acasă (la fel ca mulți alți copii din alte grădinițe) pentru că Inspectoratul Școlar a organizat un concurs de povestit la care participă o mână de copii povestitori, dar și îndrumătorii lor. În copilărie, am participat de mai multe ori la lecții deschise, la concursuri de tot felul. Doar în cazuri excepționale acestea se suprapuneau programului obișnuit al cursurilor școlare, în rest, acestea fiind programate în așa fel încât școala să fie școală.

În România nu mai există soluții colective în privința educației și pentru că părinții și dăscălii se completează, ba chiar se întrec în cultivarea indolenței încă din cea mai fragedă pruncie.

Oare aș fi luat măcar o mențiune în concurs dacă participam cu această poveste?

Mereu este mai frumoasă prima zăpadă

În dimineața aceasta a fost mult mai ușoară trezirea. Vestea sosirii primei ninsori, șoptită la ureche în timpul somnului de dimineață, a avut efect imediat, asemeni unui resort eliberat din prinsoare. Am mers la fereastră și am privit cum moșul își scutură barba.

Puțin mai târziu, pe drumul către grădiniță, am am avut parte de prima bătaie cu bulgări și am plănuit să facem și un "om de zăpada... imens". Apoi mai ne vedem de treburi!

11.11.11.

A trecut şi 11.11.11. aproape la fel de spectaculos ca şi 10.10.10.
Astăzi a fost o nouă zi de cinematograful buburuzelor. Cine sa mai fi avut timp şi chef de presupuse apocalipse declasate la rang de substantive comun?

La grădiniţa noastră a fost o zi plină de iepuraşii dintr-o poveste de desene animate, care nu erau nici măcar din Eden şi care nu auziseră de această grozăvie si aveau poftă de joacă. Cu ei alături am traversat această nouă oră astrală a omenirii.

Acum avem timp, cam un an, o lună şi o zi, ca să mai născocim nişte bazaconii legate de semnificatiile lui 12.12.12. Apoi ne liniştim!

Desenele mele

Nu știu dacă are un talent și nici nu cred că este foarte important, încă.
Interesantă este însă nevoia de a povesti cuiva despre ceea ce desenează, lucru asupra căruia mi-a atras atenția doamna educatoare. Aproape orice lucrare se finalizează cu o scurtă poveste despre cele pe care le-a pus pe hârtie, cu o constatare foarte critică, dar și cu un discurs mobilizator despre cât de reușite vor fi următoarele. Cum să mai fiu subiectiv atunci când argumentele sunt atât de precise și de puternice?

Tocmai din acest motiv, începând de astăzi o să inaugurăm o pagină nouă a blogului și anume pagina "Desenele mele".

Educatoarea buburuză

.
Scurtă scrisoare de despărţire de la educatoarea noastră - articol găzduit.

Întotdeauna ne este greu să ne luăm rămas bun de la cei dragi chiar şi pentru o scurtă perioadă, cu atât mai mult atunci când nu ştii dacă şi când te mai întâlneşti cu ei.
Aşa s-a întâmplat şi la noi la grădiniţă, atunci când şi-au luat rămas bun copii care se pregătesc să meargă la şcoală. Înainte de serbarea de adio, am avut o serie de convorbiri despre prietenia care s-a legat între noi în perioada când am fost împreună, am respirat acelaşi aer, am avut speranţe şi dezamăgiri comune.

Am încercat în mod premeditat să ating sufletele celor mici, să-i fac să înţeleagă cât de important este să păstrăm amintirea clipelor frumoase petrecute împreună, cât de important este să rămânem "prieteni" pentru tot restul vieţii. Chiar dacă a venit timpul să ne despărţim de cei "mari", de cei care ne sunt şi vor rămâne dragi, cei care trebuie să părăsească grădiniţa noastră pentru a urma o nouă etapă a vieţii lor abia înmugurite.
Cred şi sper că mi-am atins scopul. Trăiesc cu această speranţă şi mai cred că, la mica noastră serbare de sfârşit de an, am simţit cu toţii că ne este greu la despărţire, că va fi greu fără cei care ne părăsesc. Dar viaţa trebuie să meargă mai departe!
Însă ne-am luat angajamentul, că o să păstrăm în sufletele noastre amintirile şi vom rămâne "prieteni pe viaţă". Nimic nu se compară cu o prietenie a vârstei fragede, a frăţiei copilăreşti născută într-o dimineaţă ploioasă, într-o grădiniţă de cartier, după un joc nevinovat.

Drum bun buburuzelor!

Excursia buburuzelor

În urmă cu un an, la iniţiativa doamnei educatoare, am ieşit cu buburuzele în iarbă, într-o locaţie al cărei nume nici nu mi-l mai amintesc, dar din care ne-am întors cu amintiri foarte frumoase.
La vremea respectivă, noi eram cele mai mici dintre buburuze, ultimele sosite.

Mâine, mergem din nou, tot acolo, însă nu mai suntem noi bobocii.
După un an, ne întoarcem într-un loc care are deja nişte amintiri. Sigur, atât echipa de copii, cât şi cea de părinţi a suferit modificări, însă omul în jurul căruia se întâmplă toate acestea a rămas ca să duce povestea mai departe.

Micul dejun

Ne-am obişnuit cu un ritm susţinut, cu un program foarte bine structurat, calculat de cele mai multe ori până la minut. Poate părea ceva diabolic, însă nu este deloc aşa. Regularitatea cu care ne desfăşurăm toate activităţile zilnice este secretul nostru, cel care ne ajută să acumulăm experienţe, cunoştinţe, simple amintiri, fără să simţim un efort prea mare.

În fiecare dimineaţă, la fix aceeaşi oră, ne începem o nouă zi de muncă, bineînţeles, cu un mic dejun copios, apoi (contracronometru!) fugim pe bicicletă între casă, lecţia pian şi grădiniţă.

Este şi greu, dar atunci când vezi rezultatele este şi uşor!
.

Puţin AcDc după solfegii

Lecţiile de pian le bifăm cu rigurozitatea ceasului elveţian, în speranţa că efortul acesta poate să fie începutul unei poveşti în cheia sol.
Semnele sunt dătătoare de mari speranţe, aşa cum ne spune doamna profesoară. Mai mult decât atât, se pare că şi plasarea lecţiilor la începutul zilei, înainte de grădiniţă face ca receptivitatea viitorului pianist să atingă cote maximea; adică au început să se vadă rezultate concrete, deja.

Dar, pentru că "sângele apă nu se face", în timp ce ne intreptam (aproape în fugă) către grădiniţă, am auzit în spatele meu un gângurit; era un cântec care îmi părea cunoscut, aşa că am întrebat:




- Ce se aude?
- Am dat drumul la muzica de la bicicletă!
- Cum aşa?
- Am apăsat pe butonul asta.

Aşa am aflat eu atât de târziu că bicicleta are "muzică la buton". Dar şi mai interesant este că piesa din această dimineaţă era plină de semnificaţii legate de polivalenţa artistului biciclist. Doamnelor şi domnilor, AcDc are urmaşi unde te aştepţi mai puţin.