Copilăria fără prea multe cuvinte

"Cel ce a avut copilarie luminoasa si fericita si-a adunat comoara nesecata in care-si gaseste mangaiere si in cele mai dureroase clipe ale vietii." (Wilhelm Wundt)

Primele iubiri - declaratia de dragoste ad-hoc

Era o zi ca oricare alta. Am mers la ora obisnuita ca sa imi iau campionul de la scoala. Cum noi suntem de fiecare data cei care plecam ultimii, am ramas ultimii, impreuna cu Miruna, o fetita care ramane la program prelungit. Cum acest lucru se intampla la cealalta clasa pregatitoare din scoala, iar aceea era inca la teatrul de papusi, ne-am hotarat sa ramanem si sa stam noi cu ea pana se intorceau copiii din oras.
Am incercat sa-i mobilizez sa imi povesteasca ce au mai invatat, strategie care a dat rezultate. Amandoi copiii s-au pornit sa scrie pe tabla neagra ce isi aminteau fiecare.
La un moment dat, in mare taina, am primit o solicitare care m-a induiosat: copilul meu m-a rugat sa-l asist ("ca sa nu gresesc!") atunci cand urma sa-i scrie numele Mirunei. Am fost foarte emotionat de felul in care si-a luat inima in dinti, dar surpriza majora urma sa vina abia dupa ce i-am confirmat ca a scris corect. A luat creta rosie si a desenat... o inimioara.
Ma gandesc ca peste ani aceste imagini ale efortului primei declaratii de dragoste o sa valoreze ceva, ceva ce niciodata nu se poate cumpara. La noi a fost sa fie.... Miruna.

Antrenamente in nocturna

Incet, incet se apropie iarna, iar semnele sunt tot mai multe si mai evidente. Pe langa faptul ca este tot mai rece, antrenamentele incep si se termina la lumina felinarelor din parcul in care se afla terenul sintetic. Dar, aceasta schimbare le da tuturor copiilor o alta emotie a jocului, o alta determinare in a incerca sa mai invete cate ceva. Si chiar daca tot la adapostul intunericului au senzatia ca pot sa mai faca si mici gainarii, este evident faptul ca obrajii lor rosii sunt semnul sanatatii pe care miscarea le-o conserva, ba chiar o intareste.
Privindu-i cad iar prada propriilor amintiri. Ma vad in curtea scolii la care am invatat, jucand pana la epuizare pe terenul betonat, aproape pe intuneric, folosind cate o minge de cauciuc... Imi revad colegii de clasa care uitau sa mai plece spre casa. De multe ori parintii veneau ca sa isi ia odoarele acasa cu forta. Chiar si asa, copiii se lasau cu greu dusi.
Serile sunt tot mai reci, insa sunt si frumoase!

Ploaie prin păr

Intr-o zi foarte calda din ultima mea vara de licean, putin inainte de bacalaureat, am plecat de la scoala dupa pauza mare in parcul copiilor din Ţiglina I. Imi amintesc si acum fiecare carusel, pista de karting serpuind printre leagane si balansoare, insa nu am sa pot uita niciodata imensa tabla de sah placata cu lespezi de marmura, albe si negre, peste care se aflau piesele cat o jumatate de stat de om. Acolo am mers cu dorinta de a pacali zapuseala care incepea sa fie tot mai chinuitoare. Am fumat cocotat pe unul dintre caii de lemn ai unui carusel din preajma, aproape fara sa prind de veste ca s-a pornit o ploaie torentiala. Cand am realizat cum ploua, cu spume, am mers pe tabla de sah si am inceput sa mut piese, imi amintesc clar, cele albe. In scurt timp racoarea a ajuns pana la piele, iar parul, nefiresc de lung pentru un licean, mustea.
Imi amintesc destul de des ziua aceea. De ea se leaga o emotie pe care am trait-o o singura data in viata.
Astazi, intr-un fel destul de impersonal, piesele negre au mutat iar, insa sahul in ploaie a ramas in spate, departe. Piesele acelea, albe sau negre, au ramas niste simple himere.

Flori nemuritoare

Cand eram copil se intampla foarte des sa calatorim cu masina prin tara, uneori chiar sa campam la margine de drum. Nu era nimic neobisnuit, iar oamenii care faceau asta nu aveau griji pentru siguranta lor.

Cele mai frumoase amintiri din acele calatorii sunt legate de bucuria cu care mama ne indemna sa strangem flori nemuritoare, pe care apoi le duceam acasa si le pastram pana la urmatoarea excursie de acest fel.

Erau vremurile in care florile din plastic si pestele din sticla faceau legea in materie de feng-shui.

Astazi, imi este drag sa imi amintesc despre florile nemuritoare ale mamei mele... doar florile.

Spiridușul și dorința

Îmbătrânesc, însă dacă privesc în urmă încep să găsesc tot mai multe motive să îmi potolesc regretul tocmai pentru că am adunat atât de multe amintiri înduioșătoare încât mă văd nevoit să recunosc că nu mai am acest drept.

Trec prea repede clipele spiridușului meu, fără ca eu să mă mai gândesc să-i cer să-mi îndeplinească vreo dorință. Sau poate că i-aș cere ceva, însă oricât m-aș strădui, dorința n-ar mai fi a mea.

Bocanci militari

Sunt niște bocanci soldățesti pe care tatăl meu i-a luat din magazia unei mari unități mecanizată din Galați în schimbul bocancilor cu care m-am lăsat la vatră din armata română, pe vremea când aceasta mai exista în forma ei lărgită, ca serviciu militar obligatoriu. Ei mai sunt și acum în serviciul regulat, doar că nu mai este unul în interes public, ci a devenit privat.

De multe ori, atunci când îi încalț, îmi amintesc de cele peste douăzeci de ierni în care am tăiat împreună troienele, de oamenii pe care i-am prețuit în această perioadă, de cei pe care i-am pierdut definitiv, sau cei care s-au risipit prin cine știe care colț de lume. Iarnă de iarnă mă uit împrejur și încerc să îi număr. Îi port cu mare plăcere, chiar dacă s-au scâlciat, chiar dacă branțurile din pâslă încep să se macine asemeni unui pulover din lâna căzut în puterea moliilor.

Însă cel mai des, îmi amintesc foarte clar ziua în care a murit bunicul meu, Palade (zis Butuman), țăran de frunte din satul Chiraftei, pe Valea Covurluiului. Era o iarnă extrem de geroasă, iar eu eram un simplu soldat în termen aflat într-o aplicație desfășurată în câmpul deschis de lângă Lacul Sărat. Instalasem corturile militare în care urma să se desfășoare toată activitatea și în care trebuia să și dormim. Era un frig îngrozitor, iar noi ne străduiam să aprindem focul în soba instalată în grabă. Fumul era insuportabil. Ieșeam afară, plângeam de frig, intram în cort și plângeam din cauza fumului. Adevărată scena de cosmar!

La un moment dat, cineva m-a anunțat că murise bunicul meu și că pot să plec în permisie, trei zile. Am pornit aproape imediat, luând doar ranița pe care o aveam cu mine, fără să mai trec pe la unitate. Cea mai mare parte a drumului am făcut-o pe jos, printr-o zăpadă care scârțâia sub pas. Seara, târziu, am ajuns aproape epuizat de drum. M-am descălțat, cu gândul să-mi le încălzesc puțin, preț de câteva minute, urmând apoi să merg și eu la priveghi. Din cauza căldurii, simțeam furnicături aproape dureroase. Când am crezut că am rezolvat problema, am vrut să mă încalț cu aceeași bocanci cu care venisem, însă am constată că picioarele îmi erau atât de umflate, încât bocancii păreau am fi ai unui copil.

Bocanci dintr-o lume pierdută, extrem de dragi mie, tocmai pentru că au fost cu mine la greu, fie și numai din când în cand...

(Bunicului meu, cel care se sfârșea exact cu 24 de ani in urmă)

Frățiorul

Se întâmplă din când în când să mai scot din sertar fotografiile pe care l-am adunat de-a lungul timpului, să le privesc tăcut și să mă las în voia unor amintiri dragi. Chiar dacă unele poartă cu ele un iz de tristețe, aceste cartoane îngălbenite îmi sunt de cele mai multe ori un balsam pentru dezamăgirile cotidiene.

În urmă cu patruzeci de ani, în curtea casei bunicilor de la Chiraftei, se așeza pe o pelicula de celuloid un moment banal: doi frați pozau pentru a face mai ușoare viitoarele aduceri aminte.

Privindu-i pe cei doi copii din fotografie, de fiecare dată îmi amintesc și despre o parte dintre personajele care mi-au populat copilăria, unele dintre ele reușind să îmi lase imagini imposibil de șters. Chipurile lor, deși prea puțin salvate în fotografii, și-au păstrat pe veci un loc în sufletul meu.

Patruzeci de ani. Patruzeci și un pic!

Dacii si romanii

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.

Un stilou chinezesc

De cele mai multe ori, darul este un obiect cumpărat în grabă, împachetat într-un ambalaj cât mai strălucitor, fără să aibă în spate nimic altceva decât efortul producătorilor. Istoria lui abia atunci începe.
Astăzi, un moș Crăciun rătăcit printre darurile lui mi-a adus unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care l-am primit în acest an: un stilou chinezesc, purtând pe el semnele folosirii îndelungate. M-au năpădit atât de multe amintiri, atât de multe! Și totuși, stiloul acesta, își poartă propria istorie, își are viața sa, pe care acum și-o continuă alături de mine.
De mult nu am mai avut o astfel de bucurie. Într-o lume în care pixul este rege, cine mai prețuiește un stilou atins de patina timpului?

LMK Galați

Dimineață începuse iar să ningă, iar cum priveam în lungul străzii, de la fereastra mea din Târgu Mureș, gândul mi-a zburat ca de fiecare dată când începe o fulguială la un loc îndepărtat.

Cu mulți ani în urmă, într-o dimineață geroasă, am ajuns cu greu la liceu. Ninsese foarte mult, ba mai și viscolise în dușmănie. În oraș nu circula aproape nimic, totul era înzăpezit. Când am ajuns în preajma liceului, mi-a fost dat să văd o imagine care mi s-a întipărit în minte, fără vreo șansă de a se mai șterge. De curând, rătăcind prin mediul virtual, am regăsit-o și m-a tulburat: gardul înzăpezit al LMK Galați. La fel ca și atunci, în acea dimineață, am simțit o emoție a frumuseții simple, întâmplătoare, nemuritoare.

Și atunci mă năpădește dorul chinuitor!
.

Fluture la felinar

De ce să mai teci prin locurile de care te-ai rupt? De ce să te întorci acolo unde trufia cu care ai întors odată spatele să îți fie plătită cu simpla revelație a uitării, cu dovada clară a uitării sau a ignorării unor amintiri pe care le-ai purtat tot timpul cu tine. De ce să te mai întorci și să cauți într-o cutie cu piese puzzle adunate din fotografii care nu sunt numai ale tale? Ce rost ar avea să scormonesti între ele doar că să mai recompui cel mult niște frânturi din imaginile palide ale amintirilor chinuitoare? De ce?

Te-ai întors în orașul în care nu ți-au mai rămas decât niște lumini palide la ferestrele celor în ale căror povești nu mai ai loc decât accidental, dar și atunci numai ca un fluture la felinar. Dar tu te-ai întors!

Încă o seară cu Weepies

Atunci când simți că riști să adormi (a câtă oară?) cu laptopul în brațe, să deschizi în browser site-ul trupei Weepies este garanția unui somn tihnit. Oamenii ăștia cântă așa cum respiră, din prima și până în ultima clipă, fără să lase altceva decât impresia de liniște a sufletului și desfătare a minții.

Ascultându-i, reascultându-i, iar și iar, obsesiv, sfârșesc prin a adormi fericit, chiar dacă realizez că este dureros de adevărat... "Can't Go Back Now".
Weepies este numele unui bilet de călătorie înspre o lume care nu mai există, de mult!

Zece ani

În urmă cu zece ani puneam pe pânză aceste uleiuri, oarecum în grabă, oarecum stângaci. Nu aveam trufia artistului care ştie sigur ce face, nu eram foarte sigur atunci când amestecam culorile, însă pictam cu nădejdea că norocul trebuie să îmi fie tovarăş.

Zece ani! Poate că este mult, poate că este puţin! Cine mai poate şti?
Ceea ce ştiu sigur este că şi atunci am avut sentimentul straniu, ireal, apăsător până la spaimă, din prima zi de şcoală. Îl regăsesc şi acum în pinacoteca personală, pregătit să apară la fiecare început de septembrie...

Zece ani, ca zece clipe!

Prima zi de şcoală

Ştiu cât de subiectiv sânt, ştiu şi că cineva m-ar putea acuza de egocentrism, dar îmi este foarte dragă această fotografie, făcută într-o seară de septembrie. Motivul nu este acela că pot să văd eu, dar şi alţii alturi de mine cum arătam eu în copilărie, ci datorită faptului că tocmai ea m-a ajutat să-mi fixez în memorie câteva trăiri din acele momente. Împreună cu părinţii bătusem aproape tot oraşul şi răvăsisem toate magazinele. Aveam bagaje multe, chiar dacă îi auzeam pe părinţi vorbind despre cât de puţini erau banii. Ştiu sigur că mi se părea un dezastru acela că mie nu îmi cumpăraseră pantofi la fel cai ai fratelui meu mai mare, dar cred că înţelegeam că banii trebuie drămuiţi cu mare atenţie şi mă gândeam deja la momentul în care aveau să-i rămână mici...

Amănuntul cel mai subtil însă, cel care nu poate să se arate oricui este chiar momentul când a fost făcută această fotografie, dramatismul care poate să fie trădat doar ochii mei, vizibil înlăcrimaţi. Trăiam o spaimă, o emoţie apăsătoare, un sentiment pe care nu reuşeam să-l cuprind în mintea mea crudă, deprinsă doar cu jocul: urma să merg la şcoală. Chiar şi aşa, îmi amintesc foarte clar, partea traumatizantă a acestei schimbări din viaţa mea venea din faptul că pentru prima zi de şcoală trebuia să mă tund. Momentul este imortalizat la un foto-studio din Galaţi, în complexul comercial "Potcoava de Aur", iar lacrimile erau în acei ochi şi pentru că în timp ce pozăm, priveam către locul în care urma să intrăm imediat după ce era gata fotografia: frizeria "Ciufulici".


Ani în şir, invariabil, în fiecare septembrie, trauma cea mai mare era ritualul începerii anului şcolar cu o vizită obligatorie la frizerie. De fiecare dată îmi reveneau în memorie lacrimile cu care am stropit prima mea zi de şcoală, acelea de la studioul foto de demult.

Mi-a făcut plăcere să răspund astfel provocării lui Pato Basil, unul dintre cei pe care sper să îi întâlnesc la BlogMeetGalati, evenimentul la care mergem împreuna cu doctorul ca să reprezentăm BlogStock şi VirtualKid.