Dupa melci

De doua zile suntem mai multi in casa. Ultimul sosit este un melc pe care l-am cules in drumul dintre gradinita si casa. L-am plimbat si cu tricicleta, asa ca i-am sporit valoarea.
I-am gasit un loc la umbra, intre flori… si i-am mai si cantat, in doua limbi!
“Pare sa fie inceputul unei frumoase prietenii.”
Oare ce nume sa-i dam?

Marş fără torţe

Fereastra care da spre bulevard este o nenorocire. Zgomot, praf, duhoarea alergaturii cotidiene.

Uneori, spectacolul pe care ti-l ofera aceasta fereastra este apasator, daca il privesti cu ochii unui om matur. La polul opus este perceptia unui copil de trei ani care sta cu nasul lipit de geam si priveste cu ochii cat cepele. Un astfel de exemplu este o intamplare petrecuta in toamna trecuta, zi in care am auzit sirenele, si, ca de fiecare data, ne-am repezit la fereastra: am numarat atunci sapte ambulante, incolonate in spatele masinilor medicilor de la SMURD, toate trecand in viteza, toate cu sirenele si cu girofarurile in functiune… Inclin sa cred ca si in somn, tot acel spectacol tragic l-a reluat, binenteles, intr-o alta “cheie” decat cea tragica.

In aceasta dimineata, cand porneam spre gradinita, am avut parte de un alt spectacol. Unul care l-a mobilizat in asa masura incat a fost nevoie ne luam cu noi si pusca.
Oare cum au functionat resorturile mintii sale, ce mecanisme firave au fost puse in functiune de zgomotul si vibratiile motoarelor blindatelor care ne treceau pe sub balcon?
L-am privit cum se bucura si nu am putut sa nu ma gandesc ca in acele clipe, pe sub fereastra noastra trece un potential tata erou, decorat, mediatizat…. Apoi uitat! Am privit cum tatii unor copii nestiuti pleaca intr-un razboi care nu este al lor. Pentru ei, metronomul masoara fiecare clipa care trebuie sa se scurga pana sa-si vada tatii intorsi acasa.
Si pentru ca in astfel de momente imi dau seama ca viata este scurta, am simtit nevoia sa "scot din cutie" si sa “mangai” din nou darul pe care am reusit sa i-l fac in chiar ziua implinirii a trei ani, copilului meu. Uneori, mi se umezesc ochii pentru ca, atunci cand vorbesc despre copiii lor, toti parintii se prostesc! Pur si simplu!
Si atunci, tot ceea ce ne mai ramane de facut este sa ne jucam, pe ape!

Prima data pe vapor

Nu cred ca se indoieste nimeni de faptul ca prin Targu Mures nu trec vapoare. Acesta este motivul pentru care in aceasta calatorie am stabilit un obiectiv foarte clar: sa “ne dam” cu vaporul.

Si chiar asa am si facut. Am urcat pe cel mai mare vapor pe care l-am intalnit pana acum…. Si era…. “IMENS”. Cel putin asa i s-a parut copilului. Vaporul imens era bacul care face curse regulate intre Galati si localitatea Bratianu (judetul Tulcea).
Asa am ajuns sa-l cunoastem si pe capitanul vaporului, nenea Misu Bosneaga. Am dat mana cu el si l-am trecut pe lista capitanilor pe care ii cunoastem. El este al treilea, dupa capitanul Hook si dupa capitanul Cousteau.

Stau si ma intreb cat poate sa ramana in amintirea unui copil de trei ani dintr-o astfel de intamplare si cum o sa vada de acum incolo alte vapoare. Cand am urcat pe punte i-am remarcat emotia. Parea sa fie si un soi de teama de necunoscut, insa, am remarcat si dorinta de a cunoaste. Iar aceasta a invins teama! Am trait o bucurie meritata. Ne-am scaldat in soare si in briza gingasa de Dunare. In spatele nostru, departe, ne-a privit suveran ”Turnul de televiziune”, unul dintre simbolurile orasului.

Amanuntele nu sunt importante. Pur si simplu am mai trait ceva care merita povestit la gradinita.

Libraria care a murit

Cine poate sa stie unde duce drumul? Cine poate sa stie daca este lung sau scurt, lat sau ingust, lin sau anevoios.

In urma cu mai mult de douazeci si cinci de ani, obisnuiam ca in pauza mare sa fug la “libraria din Tiglina” si sa frunzaresc dintre carti. Acolo l-am cunoscut pe un oarecare Cartarescu si i-am cumparat o carte. Tot acolo am mai cunoscut si alte personaje care m-au convins sa sacrific din banii pe care ii pastram pentru tigari. Multi dintre ei s-au pierdut pe drumul despre care am pomenit la inceput. Nici ei nu au stiut nimic despre el si au platit pretul acestei “ignorante”.
Pentru ca stateam doar trei zile in Galati, am fost mereu pe fuga, fara timp pentru aproape nimic. Vizite dupa vizite. Asa ca trebuia sa trecem de cateva ori pe zi pe la florarie. Si am ales-o pe cea din Tiglina I. Asa se face ca, la un moment dat am parcat in fata cinematografului si, in ciuda faptului ca ma grabeam, am luat-o in sens invers, cu copilul de mana, vrand sa revad locul in care mergeam atat de des: Libraria Tiglina. Chiar daca nu ar fi inteles, mi-ar fi placut sa-i arat copilului un loc drag mie.

Libraria tihnita nu mai exista. Si pentru ea, drumul s-a incheiat dramatic, intr-o fundatura. In locul ei s-a instalat o sala de jocuri si pariuri prin care se perinda indivizi adaptati vremurilor dar si nefericiti cazuti in patima dorintelor de imbogatire peste noapte. Spatiul este acelasi. Diferenta este ca acum sunt mult mai multi cei care ii trec pragul, cu mult mai mare regularitate.

Am simtit un gust amar si m-am intors, cu copilul de mana, spre florarie. Ce sa mai faci cu cartile daca si Cartarescu a ajuns sa publice doar pentru bani. Pentru bani si, poate, pentru presedintele Basescu, asa, ca sa nu mai stea cu anii sa citeasca “Levantul”.

Aceasta intamplare s-a petrecut in data de 23 aprilie 2010, ziua in care toata lumea se dadea de ceasul mortii pentru “ziua internationala a cartii”. Nu-i asa ca este cam patetica relatarea? In fond, ce pretentii poate sa aiba o biata librarie de cartier?

Singura parte buna a acestei povesti este aceea ca, pentru mine, ea a murit in aceeasi zi cu William Shakespeare şi Miguel de Cervantes, insa in alt an.
.

Stiinta blogaritului cu cap...

Chiar daca seamana cu alintul unei mironosite de la pension, este foarte adevarat ca acest blog este creeat si intretinut prin "sfanta metoda a incercarilor repetate". Pentru ca nu am avut acces la internet mai toata saptamana trecuta si pentru ca nu am mai postat nimic, in aceasta dimineata ne-am asezat din nou la calculator...... acasa! (nicaieri nu este mai bine!).

Si ca sa avem de treaba, ne-am inscris ca fiind proprii urmaritori ai blogului nostru. Acesta ar fi unul dintre motivele pentru care nu prea am avea dreptul sa ne amuzam pe seama cainelui care se roteste in jurul cozii. Asta o sa facem si noi, pana o sa ne dumirim cum putem sa ne autoeliminam din propria lista.

Oricum ar fi, faptul ca am deschis blogaria de putin timp ne face sa avem parte de mai multa ingaduinta din partea celor care se hotarasc sa ne viziteze.

Riders on the storm

Ieri nu am mai apucat sa postam nimic. Drumul pana la Bucuresti a fost anost. Am calatorit tot drumul prin ploaie, in unele momente chiar torentiala. Putin inainte de Ploiesti am fost martorii unei tragedii in desfasurare, cu masini distruse si cu oameni insangerati. Nu am putut sa ne oprim pe drum decat in benzinarii, pe fuga. In Bucuresti, aceeasi ploaie rece imperecheata cu un frig patrunzator. Am mancat si ne-am culcat, fara prea multe comentarii.
Astazi, foarte devreme, am pornit la plimbare prin Bucuresti. Multe dorinte, putin timp. In plus, in unele locuri ne-am lovit de indolenta romaneasca (la observatorul astronomic nu am putut sa intram pentru ca nu era directorul acolo – „cata grija pentru vizitatori !”)
In schimb, Nichita ne-a primit, imediat, fara fasoane si cu multi porumbei. D’aia spunem noi, tot timpul, ca pare a fi un tip de treaba.

Cine se uita la noi de peste ocean

Maine urmeaza sa pornim intr-o noua calatorie, la Galati. Ne-am pus in gand sa facem lucruri pe care nu le-am mai facut niciodata (impreuna), printre care si acela de "a merge cu vaporul". Pana acum nu am mai vazut decat corabii care zboara ca cea a capitanului Hook, sau vapoare micute pe care se intampla lucruri ciudate ca pe Calypso lui Cousteau. Dar le-am vazut pe laptopul nostru. Acum trebuie sa simtim adierea brizei de Dunare de pe puntea plina de ulei ars a bacului de la Galati. Sant convins ca experienta se va compara cu cea a calatoriei cu avionul. Copiii au alte repere si evalueaza dupa alte criterii.

Intre toate pregatirile acestei calatorii, mai scriem cate un rand, cate un cuvant. In timpul nenumaratelor pauze la scris, ceea ce ar putea sa duca la greseli penibile in text, am observat din nou ca avem si in aceasta seara un musafir de peste ocean. Este vorba despre cineva care intra cu o mare regularitate, ceea ce ne face sa fim trufasi si sa ne inchipuim ca ii place ceea ce gaseste in "casuta piticului". Nu stim cine este, insa, ne-am obisnuit atat de mult cu el, incat, daca ar fi sa dispara la un moment dat, ne-ar lipsi foarte mult. Locuieste in Plano, Texas. Atat ne spune contorul blogului.
Ii multumim pentru ca ne-a incurajat, chiar de la inceput, in cel mai normal mod: citindu-ne. Poate sa stie ca aici, la noi acasa, il asteapta un gand bun. La schimb, intr-o zi, poate o sa ne povesteasca si noua cum a fost la Festivalul baloanelor.

Cum spuneam, maine plecam, insa, dupa ce mergem la gradinita! Intai munca si apoi distractia!

Oltchim Ramnicu Valcea

Astazi ne-am uitat la meci. Am incercat sa-i transmit copilului un sentiment asemanator celui pe care il resimteam cu ani in urma, atunci cand Universitatea Craiova incepea povestea viitoarei noastre trufii:
Benfica Lisabona - Universitatea Craiova: 0-0
Universitatea Craiova - Benfica Lisabona: 1-1
Dinamo si Steaua au venit firesc!
Nu am incercat sa discut cu el despre ceea ce a reusit un tanar din Pechea, la ora la care el mai dormea inca, dincolo de ocean, numai pentru ca nu as vrea sa cultiv agresivitatea atat de devreme. Desi, stiu ca va veni si acest moment.
Ne-am bucurat la toate golurile, indiferent de poarta, am numarat secundele pana la sfarsit, desi nu stiam cate mai sunt. Era mai important sa traim speranta reusitei.

Inca suntem in faza in care invatam spiritul sportului. Oare pana ajunge la maturitate va mai folosi la ceva? Cinismul a patruns atat de adanc in toate sporturile incat nici formula 1 nu ne mai face sa punem ceasul sa sune ca sa vedem cursa din China cu Vettel in pole-position.
In ce lume am ajuns sa traim daca Steaua, mostenitoarea amintirilor de pe Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, a furat-o cu 5-1 ?

Totusi, sper sa ne gasim un drum in sport. Intr-un sport! Fetele de la Oltchim ne-au bucurat, cu Hagi in tribuna. Poate ca povestea trebuie spusa mai departe.

Presentiment

"Aşa e viaţa, loveşte necruţător în toţi.
Sentimentele unui om sunt aşezate sub formă de U. Pe o latură se află dragostea şi pe cealaltă ura. De la dragoste la ură şi înapoi nu este decât un singur pas.
Numărătoarea inversă a început... La zero, un artificiu se va spulbera în mii de scântei, fiecare scânteie luminând un alt drum... Şi fiecare dintre noi va avea drumul său şi scânteia sa."

Sunt vorbele lui Catalin Bursaci, si, sunt semne ca ar putea sa fie valabile si pentru noi.
Mai tot timpul se gaseste cate ceva in fata caruia suntem neputinciosi.

Spectacolul socant al vietii

Ieri dimineata am primit un mail in care un parinte isi ruga colegii dintr-o multinationala sa il ajute sa-si trateze copilul diagnosticat cu hipoacuzie. I-am trimis un mesaj scurt, manat de cele mai bune intentii, insa, m-a crezut de reacredinta. Asa ca am mai facut un pas si l-am sunat. Am stabilit ca ii trimit toate contactele mele pentru a incerca sa-l ajut. Astazi, i-am pregatit un blog pe care urma sa incarcam toate cele necesare intelegerii situatiei copilului si, mai ales, documentele prin care se pot directiona banii.Am asteptat toata ziua sa ma caute pentru ca intentionam ca postarea acestei zile sa fie strigatul de ajutor al lui Luca. Asa il cheama pe copil.
Inca nu m-a cautat.

Cu putin timp in urma a fost o furtuna destul de mare pe bloguri. Toata lumea chema pe toata lumea ca sa doneze sange pentru Mile Carpenisan. Impresionanta mobilizare! Nu stiu cati au reusit sa faca si ceva concret, adica sa doneze. Mi-am amintit de acest lucru pentru ca astazi am primit pe mail o imagine care pare sa fie frumoasa, la prima vedere. Detaliile o fac, totusi, sa fie macabra.
Cu toate acestea, nu am putut sa nu ma intreb de ce televiziunile s-au ferit de aceste imagini. Brusc au devenit decente. Nu sunt aceleasi televiziuni ale caror reporteri se urca pe targa ranitului dintr-un accident rutier ca sa-l intrebe cum se simte?
ZIUA INTERNATIONALA a HEMOFILIEI

Message in a Bottle

A trecut aproape toata ziua amanand alegerea subiectului de astazi. Ne-am obisnuit sa avem notate ideile pe care vrem sa le tratam, una sub alta, scrise de mana, langa calculator. Aceasta o planuiam, insa, nu stiam cu ce sa o condimentam.
In aceasta seara, dupa plimbarea obisnuita, s-a intamplat ceva care merita pastrat si care, ne da curajul sa lansam o "strigare", la fel ca marinarii care lasau pe un val, ultima lor speranta de salvare.

Am mai povestit despre faptul ca, in orasul nostru, evenimentele muzicale nu sunt foarte multe. In plus, mai si ratam dintre ele. Asa ca, fara sa ne gandim prea mult, lasam si noi pe "valurile blogurilor" chemarea noastra catre unul dintre cei pe care ii ascultam, si pe care incercam sa-i imitam. Noi credem ca numai faptul ca nu stie ca il asteptam aici, la noi acasa, cu tot cu chitara, il opreste sa ne sune la usa. Propunerea noastra este corecta: ne canta putin, poate ne bagam si noi, adunam material pentru un "single", apoi, il punem la masa (ceva bob-gulas cu ceapa). Satui, bem si un "jinars" de la Idrifaia si mai cantam nitel. Cand obosim, ii dam si un loc de pus capul pe perna. Ce si-ar mai putea dori mai mult?
Nenorocirea, mai mult a lui, este ca nu stie. Asa ca, acum, aici, ii trimitem mesajul din sticla: S.O.S. AG Weinberger

Asa trecem noi de la ceai, la chitara si la muzicuta, insa, asa cum am mai spus, nu putem sa dam autografe pana nu invatam sa scriem. Si atunci, asa arata mesajul nostru:

Rostul dorintelor neimplinite

Am intrat in faza in care putem sa purtam discutii legate de ceea ce ne dorim. Asta este partea frumoasa. Partea mai putin placuta a situatiei este aceea ca, de cele mai multe ori, dorintele sunt cu mult peste puterea noastra (financiara) de cuprindere. De cele mai multe ori, discutiile reusesc sa ne aduca cu picioarele pe pamant si sa fim mai rezonabili. Fiecare dintre noi. Insa, exista si situatii in care mie "imi vine sa dau cu sapca de pamant",atunci cand argumentele mele referitoare la faptul ca nu ne sunt de trebuinta anumite lucruri sunt mai putin convingatoare decat ale copilului. .... atunci ma simt neputincios in fata ochilor acestuia, ochi care cer.










Apoi ma mai linistesc si imi spun ca toate lucrurile pe care nu putem sa le avem acum ne vor face, mai tarziu, sa ne straduim sa le castigam. Singuri! Doar pentru ca unii ar fi putut sa ne creada nebuni, in lista dorintelor(fotografiilor), lipseste elicopterul de la SMURD. Si pe acela il vrem!

Si mai vrem si la AcDc (candva)!

.

Norocul incepatorului

Nu facem lucruri extraordinare, insa, pe cat putem, incercam sa ne inconjuram de simboluri, de pilde. Cautam sa facem asta cat mai decent cu putinta. Asa cum am vrea sa le vedem facute si de catre altii. Ne intristam atunci cand nu reusim si ne bucuram ca niste copii atunci cand "dam lovitura". In ziua de Inviere am facut doua lucruri foarte importante: am mers la biserica si am plantat un pom. Este primul pom pe care il plantam impreuna si am tinut sa se intample in ziua sfanta tocmai pentru ca am vrut sa fie un reper.

Am ales sa vorbesc despre aceste lucruri pentru ca in ultimele zile, desi povestim lucruri simple, pe blogul nostru au sosit si activeaza tot mai multi oameni de calitate. Daca ne gandim la faptul ca a fost facut prin "metoda incercarilor repetate", atunci putem sa fim mandri ca am gasit atat de multi cititori care au dorit sa fie langa noi.

Astazi am avut o suta de vizitatori. Oare cum sa facem ca sa ramanem incepatori?

Despre mandria polona

Astazi, un analist respectat, poate usor cam brutal in limbaj, de multe ori, a lansat ipoteza ca pilotul ar fi insistat sa aterizeze acolo si numai acolo, doar ca sa sublinieze un simbol. Cu alte cuvinte, nu puteau sa aterizeze in capitala calaului, ca si cum asta ar fi legitimat ticalosia petrecuta cu saptezeci de ani in urma. Pana unde sa mearga incapatinarea de a apara un simbol.
Daca asa este, atunci, chiar daca sunt greu de inteles, sa ne inclinam in memoria lor. Oricat de prostesc ar parea gestul, acesta este eroism. Lumea are nevoie si de astfel de exemple, chiar daca sacrificiul este imens. Incepand din aceste zile, polonezii au doua gropi comune in "padurea Katyn".

Moise Guran revine cu BizBazar

Este foarte dificil, chiar si pentru mine, sa-i gasesc acestui subiect o legatura cu tematica blogului nostru. Cu toate acestea, nu pot sa trec peste satisfactia pe care mi-o produce, chiar daca stiu ca nu ii foloseste copilului meu. Nu cred ca o intelege. Moise Guran nu ataca subiecte de maxim interes, cum ar fi jucariile, ciocolata, muzica sau triciclismul... privite ca industrii pretabile la mediatizare.

Totusi, amintindu-mi frustrarea resimtita atunci cand a fost scoasa aceasta emisiune din grila de programe, pot spune ca presiunea telespectatorilor, mai ales pe bloguri, a invins. Pur si simplu, Moise Guran nu poate sa fie digerat la alte emisiuni, daca nu o are si pe aceasta. Cel mai probabil, aceasta decizie manageriala poate sa influenteze si ratingul celorlalte emisiuni la care participa.

Pentru tenacitate si eleganta.... jos palaria, Moise!
Pot sa te dau drept exemplu copilului meu!

Sa inceapa emisiunea!

Muzichiile care ne cresc frumos

Cu Mike Godoroja am ajuns sa avem o corespondenta politicoasa. Lui ii datoram foarte mult in privinta apropierii noastre de Iris. Chiar daca stim ca el a influentat mult aceasta trupa in directia urmarii unui traseu mai comercial, noi il respectam si il ascultam foarte des. Mai ales ca reuseste sa isi apropie mereu artisti de exceptionala valoare. Pentru ca sfarsitul de saptamana este foarte plin de evenimente si suntem mai mult pe fuga, va recoandam aceasta cantare:

Vrem sa fim cititori

Am reinceput lectiile! In urma cu aproape un an, reuseam performanta de a recunoaste douazeci si una de litere din douazeci si sapte. Pentru ca am simtit ca a slabit interesul, iar exercitiile incepusera sa fie mai dificile, am cautat alte lucruri potrivite invatarii. Nu o sa fortam nici acum, insa, vrem sa fim cititori, cat mai repede cu putinta. Se pare ca acum sunt sanse mai mari sa pastram cadenta. Zilele trecute am avut o discutie despre desenele pe care poate sa le vada la calculator si felul in care le gasesc. Pare sa fi inteles si el ca doar daca stiu literele pot sa fac asta.
Lectiile dureaza putin, uneori, cateva minute.
Cu toate acestea am reusin sa scriem (impreuna) cateva cuvinte.
Eu sant foarte fericit pentru ca ii sta creionul in mana foarte natural.
Sa fie intr-un ceas bun!

Magnolia de sub nuc

Aici locuim noi. Pentru ca am avut reactii legate de magnolia care ne-a mai ramas, adica cea mica, de sub nuc, o aratam tuturor. Bine ca o mai avem si pe aceasta!

De la Iris la Tudor Gheorghe

Provincialul are mereu complexul celui care nu se afla in miez. Se pot face multe discutii. Nu este ceea vreau.
Totusi, resimtim lipsa "cantarilor" de calitate. Pe unele le ratam pentru ca nu reusim sa aflam la timp. Acum, il asteptam pe Tudor Gheorghe. Vine la sfarsitul lunii. Pana atunci, mai nimic, asa ca, ne ramane doar sa suplinim ceea ce nu avem concret cu plasmuiri ale propriilor minti. Poate ca asa o sa apara efectele secundare si, tocmai pentru ca ne dorim, sa absorbim mult mai eficient "putinul" pe care il avem.
Crestem cu www.youtube.com . Inca nu avem curaj sa ne intrebam daca este bine sau este rau, dar vrem sa "avem" si noi.
Am vrea sa ajungem si la AcDc. Am facut fel de fel de calcule. Bucurestiul este departe, biletele sunt scumpe. Ramanem la "youtube". Este mai ieftin!
Si mai ramanem si la magnolia din fata blocului nostru, cea de sub nuc.
Din astfel de frustrari, in provincie, ajunge sa moara si magnolia inainte de vreme!
Asa cum este normal, magnolia moare pentru ca este taiata de catre un investitor marunt care a pus ochii pe spatiul pretabil a fi comercial. Tot o frustrare! Daca nu aparea un astfel de investitor, acum aveam magnolia la geamul nostru, la etajul doi. Puteam sa intindem mana. Investitorul a aparut, nu mai avem magnolia la geam....
Cred ca sunt putini cei care nu stiu ca magnolia este "gingasa". Alege unde sa traiasca! Asa este si Tudor Gheorghe! Magnolie!

In Galati, in centru, exista un parc al magnoliilor!

Pinguinul imperial de Sighisoara

Am folosit sarbatorile pe post de scuza pentru leneveala (am rarit postarile), dar, am folosit timpul pentru a aduna material pentru zilele urmatoare. Au fost zile pline si, vrand nevrand, o sa ne intoarcem la ele.
Acum, pentru ca abia ne dezmortim degetele, o sa ne limitam la a ne lauda cu plimbarea de ieri, de la Sighisoara. Am avut parte de o zi friguroasa, foarte ploioasa. Poate ca tocmai frigul patrunzator ne-a dat sansa sa intalnim in cetate pinguinul imperial romanesc, o specie pe care foarte putini biologi au reusit sa o fotografieze.

Prima zi de Paste

Asa asteapta cocosul nostru de la Idrifaia sa vina noaptea de inviere. Linistit, deocamdata! Sacrificiul nu era o notiune foarte concreta pentru el. Mai avea timp de reflectii. Mielul insa, nu! El era, deja, istorie. O istorie extrem de scurta!


Hristos a inviat!

Religie si fotbal

Plecam la tara, dupa ce am trecut pe la biserica. Nu mai avem timp sa mai povestim, asa ca ne limitam sa publicam imaginea unui ortodox practicant....

Sarbatori fericite!

Am ucis

Prietenia unui om este ceva sfant. Sau asa ar trebui sa fie.

Ieri, l-am lasat sa moara, poate, pe cel mai bun dintre cei care mi-au mai ramas prieteni. Oricum, ii numaram folosind degetele de la o singura mana, nici pe acelea toate. Si, totusi, l-am lasat sa moara, asa cum el a ales. Poate ca am pacatuit, insa, daca as fi incercat sa-l salvez, cel mai probabil am fi sfarsit prin a ne face rau reciproc. Peste putin timp, probabil, am sa-mi amintesc de el cu placere, in felul acesta putand spune ca am mai pastrat ceva.


Ma intreb daca povestea as putea sa o dau drept pilda, sau daca nu ar fi mai bine sa o evit.
Daca intr-o buna zi, copilul ar face acelasi lucru cu ratoiul sau?