O ședință declanșată ad-hoc într-una dintre diminețile trecute la grădiniță m-a adus în situația de a rămâne și a suprveghea timp de câteva minute copiii din grupa buburuzelor în timpul în care se jucau cu lego. Întâmplarea poate nu are semnificații chiar atât de profunde, însă reprezintă totuși un semnal. Pentru că piesele jocului sunt destul de multe, acestea stau în mod obișnuit într-un coș de nuiele așezat lângă fereastră, așa că în fiecare dimineață acesta este răsturnat pe mochetă. Acolo începe, de fiecare dată, munca de creație a prichindeilor.
Stăteam și priveam la ei, surprins de faptul că unii uneau piesele încercând să construiască un fel de baghetă destul de lungă și cu care nu prea înțelegeam ce doreau să facă, în timp alții lucrau la două coloane la fel de înalte. Pe semene că nu făceau asta pentru prima dată pentru că se mișcau destul de repede și de sigur, ba chiar stabiliseră și niște reguli ad-hoc de diviziune socială a muncii. În scurt timp am reușit să mă dumiresc: construiseră un soi de arcadă, poate chiar un arc al propriului trimf judecând după vârsta pe care o au, dovadă clară a faptului că numai copilăria este vârstă îndrăznelii fără limite. La un moment dat, nu știu din care motiv, au luat hotărârea de a muta acest edificiu efemer pe mesele din fața clasei și, la fel că și în cazul organizării de șantier, s-au distribuit în jurul construcției și au ridicat-o sprijinind-o în cât mai multe puncte. Cu toate că pe drum s-a produs inevitabilul, nu au intrat în panică, au adunat rapid toate frânturile și au recompus construcția pe una dintre mese, cu mișcări la fel de rapide și de exacte.
În final, cu toții, inginerii și arhitecții de ocazie s-au strâns la un brainstorming și au stabilit: următoarea provocare o să fie construirea unei cupole, dar nu au reușit să stabilească, încă, la cine să păstreze cheia de boltă.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu