A venit neaşteptată, asemeni unui dar căzut din cer, însă bucuria simplă, neântinată, aşa cum numai în sufletul unui copil se poate aşeza, i-a câştigat micutei viori o a doua şansă. Există multe slăbiciuni de moment, mai ales in copilărie, însă nu există nicio altă metodă de a-i găsi chemarea unui prunc, poate chiar sclipirea geniului în formare, decât aceea de a risca puţinul pe care îl ai, de a drămui banii doar cu gândul la incercarile lui, reuşite sau nu.
Seara trecută, pe tot drumul de întoarcere din oraşul viorilor, am schimbat foarte puţine cuvinte. În tot acest timp, cutia în care se afla vechiul-noul instrument in miniatură a fost strânsă în braţe cu putere.
Am urmărit în tacere, în oglinda retrovizoare, scena care ar putea avea incredibile sensuri, sau dimpotrivă, ar putea fi doar o simplă fotografie a unei slăbiciuni de moment, incapabilă să treacă proba studiului susţinut din care povestea viitoare să îşi poată găsi substanţa.
Am privit în oglinda retrovizoare cum un copil şi un instrument tăiau noaptea geroasă împreună, spre acasă, lăsând în urmă lutierul şi atelierul său de poveste.
“În faţa ta se-ntind câmpii,
Pustiuri, mări şi munţi,
Puterea lor cum vei putea
Tu singur să le-nfrunţi?
Nu-ţi fie teamă,
nu eşti singur,
voi fi umbra ta
şi mii de ani lumină vei zbura.
Eu dacă vreau, oricând,
pot fi un simplu gând
in urma paşilor din calea ta..."
(versurile aparţin lui Paul Ciuci)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu