vineri, februarie 17

Bocanci militari

Sunt niște bocanci soldățesti pe care tatăl meu i-a luat din magazia unei mari unități mecanizată din Galați în schimbul bocancilor cu care m-am lăsat la vatră din armata română, pe vremea când aceasta mai exista în forma ei lărgită, ca serviciu militar obligatoriu. Ei mai sunt și acum în serviciul regulat, doar că nu mai este unul în interes public, ci a devenit privat.

De multe ori, atunci când îi încalț, îmi amintesc de cele peste douăzeci de ierni în care am tăiat împreună troienele, de oamenii pe care i-am prețuit în această perioadă, de cei pe care i-am pierdut definitiv, sau cei care s-au risipit prin cine știe care colț de lume. Iarnă de iarnă mă uit împrejur și încerc să îi număr. Îi port cu mare plăcere, chiar dacă s-au scâlciat, chiar dacă branțurile din pâslă încep să se macine asemeni unui pulover din lâna căzut în puterea moliilor.

Însă cel mai des, îmi amintesc foarte clar ziua în care a murit bunicul meu, Palade (zis Butuman), țăran de frunte din satul Chiraftei, pe Valea Covurluiului. Era o iarnă extrem de geroasă, iar eu eram un simplu soldat în termen aflat într-o aplicație desfășurată în câmpul deschis de lângă Lacul Sărat. Instalasem corturile militare în care urma să se desfășoare toată activitatea și în care trebuia să și dormim. Era un frig îngrozitor, iar noi ne străduiam să aprindem focul în soba instalată în grabă. Fumul era insuportabil. Ieșeam afară, plângeam de frig, intram în cort și plângeam din cauza fumului. Adevărată scena de cosmar!

La un moment dat, cineva m-a anunțat că murise bunicul meu și că pot să plec în permisie, trei zile. Am pornit aproape imediat, luând doar ranița pe care o aveam cu mine, fără să mai trec pe la unitate. Cea mai mare parte a drumului am făcut-o pe jos, printr-o zăpadă care scârțâia sub pas. Seara, târziu, am ajuns aproape epuizat de drum. M-am descălțat, cu gândul să-mi le încălzesc puțin, preț de câteva minute, urmând apoi să merg și eu la priveghi. Din cauza căldurii, simțeam furnicături aproape dureroase. Când am crezut că am rezolvat problema, am vrut să mă încalț cu aceeași bocanci cu care venisem, însă am constată că picioarele îmi erau atât de umflate, încât bocancii păreau am fi ai unui copil.

Bocanci dintr-o lume pierdută, extrem de dragi mie, tocmai pentru că au fost cu mine la greu, fie și numai din când în cand...

(Bunicului meu, cel care se sfârșea exact cu 24 de ani in urmă)

4 comentarii:

Daria B. spunea...

frumoasă amintire! pare cumva nefiresc ca o pereche de bocanci să supravieţuiască unor oameni... D-zeu să-l odihnească pe bunicul!

Virtualkid spunea...

@Daria B.:
Si totusi acesti bocanci se incapataneaza sa reziste, fara reparatii.

Adrian Zăinescu spunea...

O pereche de bocanci asemanatoare am aruncat anul trecut la gunoi. Erau de peste 30 de ani, probabil din aceeasi perioada cu ai tai. Si tot galateni, ca si bocancii tai, ca si mine si ca si bunicul tau, Dumnezeu sa-l ierte!

Anonim spunea...

Super ! Imi plac foarte mult ! As dori sa imi cumpar si eu o pereche acest gen , au vreo denumire sau ceva simbol ? Frumoasa amintire !

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner