Exact doi ani au trecut de când a început această călătorie în lumea bloggingului (mai mult decat timid). Nu știu dacă este mult sau puțin, însă privind în urmă încerc să îmi răspund dacă am reușit să trec de momentul în care, la fel ca și alergătorul de la Maraton, m-am eliberat de nodul din gât și pot alerga până la epuizare. Tot ceea ce îmi mai doresc este ca într-o bună zi să pot să-i spun fiului meu "Am învins", iar el să îl ducă mai departe, folosindu-l ca pe o memorie a felului în care a crescut, alături de tatăl său.Alerg tot mai puțin preocupat de faptul că aerul nu îmi mai ajunge, că din ce în ce mai des mă simt ca în visul în care vreau să fug însă nu mă mai ascultă picioarele, că brațul și-a pierdut tăria și siguranța gestului.
În acești doi ani am alergat, la început mai timid, alte ori cu nefiresc de multă îndrăzneală. În tot acest timp, pe lângă multe alte întâmplări, am avut două revelații care m-au marcat. Am înțeles că la un moment dat o să vină ziua în care toată zbaterea mea o să recompenseze răbdarea unor martori la căratul apei.
Abia atunci, pe deplin îndreptățit, cineva o să poată să spună pentru mine: Am învins!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu