Suta de lei a lui nea Palade

Am vrut să scriu de mai multe ori despre un om care mi-a fost coleg, la un moment dat. Eu abia angajat, el în pragul pensionării. Nea Palade era un om simplu, deprins să trăiască mereu sărac, mereu în neajunsuri de tot felul. Încă din copilărie învățase să se mulțumească cu puțin, să trăiască mereu la limită.

Lucram împreună într-un atelier de "mecanic-sef” al întreprinderii de transport local, ceea ce presupunea ca din când în când să mai avem lucrări și în oraș, pe la diverse locații în care erau necesare intervenții de întreținere. De multe ori foloseam mijloacele de transport în comun pentru a ajunge la destinație, însă atunci când vremea era bună, mergeam pe jos.
Într-o zi de primăvară târzie am fost solicitați să reparăm încuietoarea unei cabine aflată la capătul de linie din poarta combinatului siderurgic. Șeful de echipă l-a ales pe nea Palade să meargă și să rezolve această problemă, iar pe mine să-l însoțesc, că să-i duc geanta cu scule, dar și "ca să mai învăț și eu ceva". Deși am fi putut să luăm un tramvai, nea Palade a hotărât să pornim pe jos, în tihnă, mai ales că în acest fel puteam să facem și o haltă la cârciuma din drum. Mă rog, o cinzeacă mai ia din "jocurile încheieturilor mâinii".

Drumul de la atelier și până în poarta combinatului avea cam un kilometru, nici mult, nici puțin. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că pe tot acest parcurs, nea Palade a vorbit foarte puțin, aproape deloc. Mergea cu mâinile la spate, pășind agale pe marginea trotuarului și maturând cu privirea îmbinarea dintre bordură și șosea. Făcea acest lucru aproape transfigurat. M-am gândit că o fi omul apăsat de un gând, de o grijă care îl copleșea și l-am lăsat să își caute răspunsuri.


Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea însă a fost faptul că odată ajuns la destinație și-a revenit instantaneu, a râs și a glumit, a reparat încuietoarea mai mult decât detașat. Și mai surprins aveam să fiu pe drumul de întoarcere, atunci când tăcerea s-a reinstalat, bordura fiind singura lui preocupare.

Așa se întâmpla de fiecare dată. Nea Palade mergea cu mâinile la spate și cu ochii pe caldarâm. Aveam să aflu ceva mai târziu și motivul pentru care se întâmpla asta: în tinete, când își terminase ucenicia, mergând către casă, a găsit lângă bordură o bancnotă de o sută de lei. Cu ea își cumpărase cea mai bună pereche de bocanci pe care o avusese el vreodată.

O sută de lei l-a făcut pe nea Palade să își trăiască tot restul vieții cu capul în pământ. Atât valorase mândria lui de tânăr meseriaș, fost ucenic dibace.
Norocul nu este intotdeuna o binecuvântare! Nea Palade și-a trăit întreaga lui viață, cel mai probabil, apăsat de blestemul celui care pierduse nenorocita aceea de sută de lei.
.