În ultimele zile s-a întâmplat de mai multe ori să revină chiar insistent în discuțiile noastre un subiect destul de delicat și anume dorința de a avea și noi un câine. Multă vreme a dat rezultate răspunsul meu la toate întrebările legate de subiectul acesta: "nu putem să ținem câinele la bloc pentru că apartamentul este mic și s-ar chinui foarte tare dacă nu ar avea unde să se joace.”
Ceea ce a fost și mai interesant a fost modul în care a început aproape de fiecare dată discuția: - Tata, eu nu mai vreau să stăm la bloc!
Trecând peste motivațiile naive, nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine o astfel de realizare ar fi precum un balsam miraculous pus peste multe dintre dezamăgirile mele, unele dintre ele de-a dreptul purulente. În plus, poate că aș avea șansa să pun în practică una dintre cele mai resemnate fantasme pe care le-am avut, eu, copilul crescut într-un bloc dintr-un cartier muncitoresc: căsuța din copac.
Și atunci îmi vine și mie să repet, mecanic, aproape fără speranță:
- Tata, nici eu nu mai vreau să stăm la bloc.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu