Copiii din Sparta

.
Astăzi nu am mers la grădiniță.

Spartanii nu păstrau copiii care se nășteau cu beteșug și nici nu îi cocoloșeau pe cei care se hotărau să-i crească și să-i educe. Viața tinerelor vlăstare nu era niciodată lăsată la voia întâmplării, din cea mai fragedă pruncie aceștia fiind crescuți în cultul luptei până la ultima suflare, dar numai după ce treceau de examenul vieții și al morții: eugenismul.

Copiii nu erau ai părinților, statul fiind cel care se ocupa de creșterea și educația lor, având ca principal scop întărirea continuă a puterii sale prin grija față de dezvoltarea abilităților fiecărui individ. Astfel, un mic oraș din vechea Grecie a ajuns să fie considerat primul mare stat al epocii arhaice timpurii, tocmai pentru că a pus preț pe selecție și pe educație.

Venind în zilele noastre, nu pot să nu remarc faptul că tot mai mult avem tendința de a ne proteja odraslele, uneori chiar int-un mod de-a dreptul imbecil, încurajându-i să aibă un program dezlânat, să meargă la grădiniță și la școală doar când vor și numai dacă se trezește un adult ca să-i ducă de mână, indiferent la ce oră ar ajunge.Dăscălii, scârbiți până peste cap de propriile neajunsuri, plătiți prost și umiliți, nu se mai obosesc nici măcar să atragă atenția celor care nu numai că întârzie ei, însă atunci când apar îi mai perturbă și pe ceilalți copii. Falsa protecție a acestor nefericiți copii nu este decât pașaportul către viitoarea lor indolență de la maturitate, când părinții și dăscălii de astăzi vor aștepta să le vină pensia acasă. Atunci abia își vor aminti povestea aparent inumană a copiilor din Sparta. Însă va fi mult prea târziu!
Astăzi stăm acasă (la fel ca mulți alți copii din alte grădinițe) pentru că Inspectoratul Școlar a organizat un concurs de povestit la care participă o mână de copii povestitori, dar și îndrumătorii lor. În copilărie, am participat de mai multe ori la lecții deschise, la concursuri de tot felul. Doar în cazuri excepționale acestea se suprapuneau programului obișnuit al cursurilor școlare, în rest, acestea fiind programate în așa fel încât școala să fie școală.

În România nu mai există soluții colective în privința educației și pentru că părinții și dăscălii se completează, ba chiar se întrec în cultivarea indolenței încă din cea mai fragedă pruncie.

Oare aș fi luat măcar o mențiune în concurs dacă participam cu această poveste?